Ne apropiem cu paşi repezi de marea sărbătoare a Paştelui, dar înainte de Învierea Domnului creştinii trebuie să parcurgă drumul anevoios al Crucii, rememorat în Săptămâna Patimilor. Cum să reuşim în această perioadă să ne abatem atenţia de la grijile noastre de zi cu zi pentru a fi şi noi părtaşi la Patimile Domnului, ne spune ÎPS Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului.

Cum simţiţi vremurile, cum vi se pare că se raportează în prezent sibienii la Dumnezeu?
Oamenii din Sibiu au fost mereu credincioşi, aproape de Biserica lui Hristos, iar această fidelitate se păstrează şi în zilele noastre. Mă bucură foarte mult să văd locaşurile noastre de închinare pline de credincioşi. Desigur, lumea în care trăim este plină de tot felul de curente şi ideologii, de ateism şi secularizare, iar sibienii nu sunt nici ei scutiţi de influenţele acestora. Dar, noi ne rugăm lui Dumnezeu să lumineze minţile tuturor oamenilor pentru a-L descoperi, pentru a-I vedea lucrarea şi pronia în această lume şi a-L cunoaşte prin credinţă şi iubire. Cu toţii trebuie să ne rugăm mai mult pentru binele comunităţilor noastre şi al celor din jurul nostru. Cred că numai rugăciunile noastre, ale tuturor, pot să ţină oamenii aproape de Dumnezeu, de Biserica Sa, de valorile autentice, de perceptele morale şi de toate bunurile noastre spirituale.
Ce credeţi că ne îndepărtează şi ne abate cel mai mult în zilele noastre de la drumul spre Împărăţia Cerului?
Calea spre Împărăţia Cerurilor este una anevoioasă, plină de încercări. Trebuie să trudim din greu pentru a ajunge să cinăm la Masa Împărăţiei, cu Domnul nostru Iisus Hristos. Nici nu am simţi împlinirea şi satisfacţia duhovnicească de la final dacă nu am avea un drum pe care să ostenim. Este asemenea postului, care, deşi pare greu, privativ şi coercitiv, ne duce de fapt la o stare de bucurie, prin gustarea din dulceaţa roadelor duhovniceşti primite de la Dumnezeu.
Cel mai mult ne abat de la drumul spre Împărăţie mândria, egoismul şi răutatea. Oamenii cad în capcana mândriei când se consideră superiori celorlalţi, când în sinea lor au impresia că au realizat pe acest pământ lucruri nemaiîntâlnite. Egoismul este legat de mândrie, pentru că vedem cum nu ne mai pasă de cei din jur, îi umilim şi desconsiderăm şi ne interesează doar să ne satisfacem propriile nevoi şi aspiraţii. Cred că, mai mult decât oricând, trebuie să ne rugăm ca harul lui Dumnezeu să dărâme din sufletele oamenilor răutatea. Trebuie să fim mai buni, mai iubitori, mai altruişti în vremuri din ce în ce mai grele! Nu putem depăşi altfel toate încercările prin care trece ţara noastră şi Europa întreagă decât prin bunătate, modestie, dragoste faţă de semeni şi respect faţă de Dumnezeu şi Biserică.
Pe ce credeţi că ar trebui oamenii să pună accentul în viaţă ca să aibă parte de mai multă bucurie?
Toţi ne bucurăm de momentele de fericire oferite de familie, toţi ne bucurăm de realizările din carieră, din viaţa personală. Dar, multe dintre realizările noastre ascund pericole. Zilele trecute citeam statisticile îngrijorătoare legate de boala modernităţii, depresia. Stresul de la locul de muncă, neîmplinirile personale afectează mult starea noastră de sănătate psihică. Rugăciunea are un rol foarte important în depăşirea acestei stări sufleteşti. Oamenii au uitat să se bucure de fiecare clipă a vieţii, ca dar al lui Dumnezeu. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă alături de cei dragi, alături de semenii noştri, de rude şi prieteni. Cred că trebuie să renunţăm la idealurile materiale pentru a ne bucura mai mult de viaţă. Bucuria în viaţă vine din oamenii de lângă tine. Nu vine din bogăţie, din cariera profesională sau din mândria de a rămâne în memoria urmaşilor ca o mare personalitate. Trebuie să ne concentrăm pe lucrurile care ne aduc bucurie veşnică, nu una trecătoare. Naşterea de prunci este o bucurie unică, o stare de împlinire şi fericire pe care tinerii nu o vor mai trăi în alt moment al vieţii lor. Prieteniile adevărate aduc bucurii mari. Contribuţia fiecăruia la binele ţării aduce bucurie adevărată. Toate aceste bucurii trec dincolo, alături de marea bucurie de a fi în Biserică, unde ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.
Şi totuşi, cât de mult ne este permis să ne bucurăm aici, pe pământ? Ne-am putea rata mântuirea dacă purtăm o cruce prea uşoară?

„Crucea” pe care o primim de la Dumnezeu, „crucea vieţii noastre” nu înseamnă că nu ne putem bucura de darurile oferite de viaţă. „Crucea vieţii noastre” ascunde taina apropierii sau depărării noastre de Dumnezeu, taina mântuirii noastre. Dacă avem o cruce de purtat, înseamnă că Dumnezeu ne-a chemat la El, la viaţa veşnică în Împărăţia Sa. Fiecare om primeşte o cruce pe măsura putinţelor sale. Unii consideră că au o cruce prea grea, că semenii poartă o „cruce” mai uşoară. Important pentru noi este să ne ducem „crucea” asemenea Mântuitorului Hristos pe dealul Golgotei, adică în smerenie, nădejde şi ascultare de Dumnezeu. Din această stare lăuntrică se naşte bucuria de a trăi viaţa ca pe un dar de la Dumnezeu, indiferent cât este de grea „crucea” ei. Am descoperit la oamenii ţintuiţi la pat de boli cumplite o bucurie sufletească şi o atitudine plină de încredere şi mulţumire mai mari decât la oamenii sănătoşi, pentru că, în starea de boală purtată cu credinţă, smerenie şi nădejde, s-au apropiat şi mai mult de Dumnezeu şi se bucură de comuniunea cu El. Şi aceasta pentru că adevărata plinătate a vieţii, adevărata fericire, o aduce şi dăruieşte numai harul lui Dumnezeu, adică prezenţa vie, sfinţitoare a Domnului Dumnezeu în inima omului credincios. Nici cei care, spunem noi oamenii, sunt norocoşi în viaţă, nu trebuie să uite de Dumnezeu. Trebuie să se bucure de ce au, dar să caute şi bucuria de a fi aproape de Dumnezeu. Când bucuria lucrurilor lumeşti este mai mare decât cea de a fi în comuniune cu Dumnezeu, atunci este o problemă. Ele trebuie corelate, în sensul că trebuie recunoscute grija şi lucrarea lui Dumnezeu în darurile materiale primite şi trebuie să apreciem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Şi dacă vom conştientiza aceasta, cu bucurie vom oferi ajutor şi semenilor care se zbat în sărăcie, în boală sau în alte nevoi.
Se apropie Paştele, cum să reuşim să ne sustragem grijilor de zi cu zi pe care le avem, pentru a ne face şi noi părtaşi la patimile lui Iisus?
Dacă vedem în Pătimirile Mântuitorului şi în Învierea Sa lucrarea mântuitoare prin care am redevenit fiii lui Dumnezeu, atunci nicio grijă lumească nu ne poate opri să trăim duhovniceşte Săptămâna Mare, perioada în care nu doar comemorăm nişte evenimente, ci le trăim împreună cu Domnul nostru, ni le însuşim, plângem şi ne înălţăm spiritual. Este o săptămână în care mergem la Ierusalim cu Hristos, spre Pătimirile şi Învierea Sa. Ne pot opri curăţenia casei, treburile casnice sau chiar îndatoririle de la serviciu să trăim aceste momente duhovniceşti? Găsim timp pentru toate, pentru familie, pentru casă, pentru serviciu, dar inima noastră trebuie să fie mereu înălţată spre Hristos şi să trăim, alături de El, înnoiţi sufleteşte prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin slujirile speciale ale Bisericii, Taina Patimilor Sale, a Crucii, pentru ca părtaşi acestora să ne arătăm vrednici şi de lumina cea neînserată a Învierii Sale. Creştinii sunt chemaţi acum să arate că, deşi sunt implicaţi în viaţa societăţii, muncesc, îşi cresc pruncii şi îndeplinesc toate îndatoririle de cetăţean, totuşi au ceva mai de preţ. Au nădejdea că, urmând Domnului Hristos, câştigă viaţa cerească în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.
Cum să facem să trăim cu adevărat Învierea Domnului, să simţim momentul divin al coborârii luminii pe care să o păstrăm în sufletele noastre o perioadă cât mai îndelungată?
Bucuria Învierii Domnului nu poate fi ştearsă din suflet, aşa cum nu poţi şterge din suflet dragostea faţă de părinţii noştri, care s-au jertfit ca să ne crească. Bucuria aceasta este mereu actualizată şi înnoită prin slujirea Sfintei Liturghii din ziua de duminică. Fiecare duminică este un mic „Paşte” săptămânal, în care noi, în Taina Bisericii, prăznuim Învierea Domnului Hristos. Mereu i-am îndemnat pe credincioşi să se împărtăşească mai des, nu doar în cele patru posturi mari sau chiar doar în posturile Crăciunului sau Paştilor. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos ne aduce în suflete bucuria Învierii Domnului şi ţine întru noi nestinsă lumina Învierii Sale. Toată viaţa Bisericii este închegată în jurul Învierii Mântuitorului Hristos, iar creştinii nu pierd niciodată bucuria Învierii din sufletele lor. Dar, pentru aceasta este nevoie de rugăciune şi de fapte bune. Iubirea milostivă, exprimată prin bunătate şi blândeţe faţă de cei din jur, trebuie să fie pentru noi, creştinii, un mod de viaţă, o stare continuă. Este modul de viaţă prin care arătăm că suntem fii ai Învierii Domnului Hristos, iar lumina Învierii Sale, prin noi, să cuprindă şi lumea în care trăim; o lume îmbolnăvită de deznădejde, de violenţă, de agresivitate, de răutate şi vrajbă. Când purtăm în suflete lumina şi bucuria învierii, atunci ne vindecăm de egoism, vedem şi nevoile celor din jur şi facem tot ce ne stă în putinţă să îi ajutăm. Aşa cum Învierea Domnului ne-a adus mântuire, la fel şi bucuria noastră, a celor care trăim roadele Învierii, trebuie să aducă celor din jur chemarea la părtăşia din harul şi Lumina Sfintelor Paşti. Înnoim mereu această Lumină, o facem roditoare şi curăţitoare, când o împărtăşim altora, când facem să se vadă în noi Lumina lui Hristos, prin faptele noastre şi prin viaţa noastră curată.
Pe Înalt Preasfinţia Voastră, ce v-ar face fericit de Paşte, cum v-aţi dori să îl trăiţi?
Nimic nu mă poate face mai fericit decât bucuria din inimile credincioşilor. Atunci când oamenii trăiesc această bucurie a Învierii vestită de noi, cei care avem îndatorirea permanentă de a propovădui oamenilor lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, mă simt bucuros şi fericit. M-ar face şi mai fericit să văd oamenii din jurul nostru că devin mai buni, mai îngăduitori, mai ajutători. Lumina Învierii Domnului pogoară pe pământ şi trebuie primită de toţi oamenii. Mi-aş dori să văd că oamenii primesc această Lumină şi nu se mai judecă unii pe alţii, nu se mai urăsc, sunt mai uniţi, mai iubitori şi mai corecţi. Mă face fericit să văd cum oamenii îşi aduc aminte de cei sărmani. Îi îndemn pe preoţi şi pe credincioşi ca, măcar acum, să bată la uşa vecinului aflat în neputinţe sau în sărăcie, să le ofere un dar, un ajutor cât se poate, şi mai presus de toate să le fie alături, pentru ca ei să ştie că nu sunt singuri.
Ce mesaj aveţi pentru sibieni cu ocazia acestei sărbători?
Sărbătoarea Sfintelor Paşti să aducă bucurii şi lumină în fiecare suflet. Învierea Domnului să înalţe duhovniceşte fiecare credincios şi să aducă în lume pace, linişte şi înţelepciune. Copiii să se bucure şi să primească ocrotirea lui Dumnezeu pentru a deveni buni credincioşi ai Bisericii şi vrednici fii ai ţării noastre. Tinerii să se încreadă în puterea rugăciunii de a le da înţelepciune şi putere pentru a-şi întemeia familii, a creşte copii şi a deveni oameni de care să ne mândrim. Pentru cei bătrâni, Învierea Domnului aduce nădejdea că toate ostenelile lor din această viaţă vor primi răsplată în Împărăţia Cerurilor. Învierea Domnului este pentru cei bolnavi, singuri şi neputincioşi, întărire şi nădejde că toate suferinţele vor fi curmate şi viaţa le va aduce bucurii şi împliniri sufleteşti. Toţi oamenii să primească binecuvântarea lui Dumnezeu pogorâtă în Noaptea Învierii peste lume şi să mărturise