Va mai aduceti aminte de baba cea rea si urata din snoavele si povestile copilariei? Era o faptura hada, ursuza si grozava care nu avea altceva mai bun de facut decat sa-si imprastie veninul si blestematiile la tot pasul. Plasmuire a imaginarului colectiv popular, se intrupa intr-un personaj negativ de care eroii si eroinele miturilor transformate, odata cu trecerea mileniilor, in basme trebuiau sa se fereasca cu orice pret. Ei bine, adevarul despre natura, identitatea si simbolismul babelor din traditiile noastre si ale altora, precum si translatia prin timp a misteriosului personaj, are sa surprinda pe multi.
Batrana, Mama si Zeita
Pentru a cobori pe firul basmului, in cautarea originii celei care ne-a intrat in viata prin poarta copilariei sub chipul Babei Cloanta, trebuie sa stim de la bun inceput ca personajul cocosat si zdrentaros are o vechime cu mult mai mare decat ne-am astepta. Din perspectiva mitologica si ezoterica, radacinile Babei Cloanta se descopera in nimeni alta decat Geea, Maya, sau Marea Zeita Mama a Paleoliticului, analizata amanuntit in studiile inovatoare ale cercetatoarei Marija Gimbutas (1921 – 1994).
Iar cum elementul magico-religios abunda in cazul initierilor femeilor-saman din perioada de aur a Matriarhatului, nici ca exista o exemplificare mai clara a situatiei decat maxima lui istoricului francez Jules Michelet „Pentru fiecare vrajitor, exista zece mii de vrajitoare”.
In cele mai vechi mituri o gasim pe Mula-Prakriti, cum denumeau hindusii in Vede pe „Zeita Radacinii”, Shakti (Principiul Universal Feminin, desen sus) nedesavarsita inca, care fiinteaza numai pentru ea pentru ceea ce produce: resortul interior al Naturii, atractia originara, pasiunea antrenanta a oricarei forme de viata elementare, manifestarea energiei nestrunite, care in mitologia stra-romaneasca a primit numele de Talpa Iadului, dupa cum au evidentiat in scrierile lor Ion Creanga si, mai tarziu, Vasile Lovinescu.
Mai departe in timp, prototipul mamei batrane, cunoscatoare a tuturor tainelor Cerului si Pamantului, preoteasa sacra, initiata in Traditia Primordiala, se va transmite sub forma zeitatilor si personajelor simbolice tutelare, precum Demetra, Isis, Astarte, Circe (tablou, jos), Cybele, Artemis si chiar Lilith din ezoterismul ebraic. Valentele magice arhetipale ale femeii varstnice, mama experimentata si inteleapta, sunt la randul lor evidente in alchimie si diverse traditii folclorice, unde configureaza deopotriva atat Eternul Feminin, prin capacitatea sa de a crea si procrea, cat si dimensiunea initatic-terifianta care o defineste pe „Mama Cumplita” sau „Marea Vrajitoare”. De aici fiinteaza motivul omniprezent al tuturor vrajitoarelor, babatiilor hidoase, acre si chioare, zane nefaste si cocarjate care staruie chiar si in subconstientul oamenilor din societatea contemporana, tot mai tehnologizata si desacralizata.
In ceea ce priveste folclorul si mitologia romaneasca, avem parte de un fenomen extraordinar, dupa cum evidentiza etnologul Jean Delumeau care constata ca pozitia „babelor” din folclorul romanesc este una mult mai completa, autentica si privilegiata decat cea din traditiile Evului Mediu Apusean.
In afara de sensul de „femeie batrana” in limba si credintele romanilor, cuvantul „baba” are o multime de alte conotatii care duc spre o mitologie ancestrala daco-getica sau chiar mai timpurie, Hiperboreean-Pelasgo-Ramana, unde babelor si mosilor le era rezervat un loc extrem de important ca parinti, stramosi si initiatori. Primul care a evidentiat acest aspect a fost B.P. Hasdeu, care nota ca la noi babele sunt privite ca „fiintele cele mai d’a dracului”, de unde probabil termenul de baba era insotit aproape intotdeauna de atribute peiorative de genul cloanta, cotoroanta, harca, talpa iadului, hoasca etc.
Intre Cotoroanta si Sfanta

Un basm romanesc cules de Petre Ispirescu relateaza ca la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o baba, cele doua personaje facand o larma atat de mare incat l-au trezit din somn pe Sfantul Petre, care manios fiind, puse mana pe o sabie si le taie capetele celor doi zurbagii. Dupa sangeroasa pedeapsa si plecarea Sfantului, trupurile descapatanate s-au apucat sa-si caute capetele prin tarana. Diavolul a gasit capul babei pe care si l-a insusit, iar baba pe cel al Diavolului, care fara prea multa mirare, i s-a potrivit de minune cotoroantei.
Insa conotatiile babei nu sunt pururea negative, ci si admirative, deoarece babele (fiinte ale dracului) erau moase pricepute, doftoroaie vestite, sfatuitoare pretioase, dar si vrajitoare redutabile cu care nu era bine sa ai de a face.
Vechimea cultului „babelor” pe teritorul Daciei este atestata si de venerarea unor monumente megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc in mod curent – Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlau si din multe alte locuri investite de popor cu simbolism magic din Carpati. Prestigiosul cercetator Nicolae Densusianu a gasit peste 20 de asemenea „babe antropolitice” pe teritoriul tarii nostre. Evidenta cultului „babelor” si al „mumelor” ancestrale in cultura populara romaneasca este un argument in plus pentru importanta principiului feminin din traditiile noastre stravechi.
Sosirea crestinismului in Europa a dus la aparitia unui sincretism religios difuz in care multe dintre zeitatile pagane de sorginte greaca, celtica, germanica sau traca au supravietuit in imaginarul colectiv european, imprumutand din atributele si insusirile lor sfintilor si personajelor religioase crestine. Daca in Europa Apuseana, babele mitice au ramas ancorate in franturi din folclorul local intr-o forma ascunsa si deghizata de teama rugului sau a scaunului de tortura al Inchizitiei, dincolo, in spatiul Europei Rasaritene, unde trona crestinismul ortodox, mult mai pasnic, tolerant si emotional in manifestare decat rigoarea catolica, Principiul Universal Feminin nu isi pierde din sacralitate si importanta.
În aceasta directie, aspectul protector, intelept, initiatic, matern si taumaturgic al Batranei Fara Varsta primeste noi insusiri in momentul in care etosul autohton il transpune in viata de zi cu zi a romanilor prin intermediul zilelor saptamanii, care primesc astfel o incarcatura sacra. Apare o intreaga pleiada de 7 batranici cuminti si intelepte, fiecare simbolizand cate o zi a saptamanii, fiecare dintre ele patronand peste aspectele rituale si temporale ale zilei in cauza: Sfanta Luni, Sfanta Marti, Sfanta Miercuri. Sfanta Joi, Sfanta Vineri, Sfanta Sambata si Sfanta Duminica.
Taranul roman le-a onorat si respectat dintotdeauna, constient fiind de natura lor sacra de paznice ale randuielii Timpului si Vremurilor, precum si de faptul ca fiecare dintre sfintele-zile pot oferi alinare, ajutor, sfaturi sau ghidare celor aflati in nevoie.
Babe, duhuri si iar babe…
Babele mitice care vin din negura timpurilor populeaza abundent mitologia romaneasca, intrand in componenta unor personaje fabuloase:
Baba Cloanta: o batrana monstruoasa care, in basmele culese de folcloristul Ioan Pop-Reteganul (1853 – 1905), apare drept o femeie urata, cocosata, cu dinti lungi si colti ca grebla. In variantele culese si inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 – 1887), Baba Cloanta este nimeni alta decat mama zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns intr-o cusca de suflete. Cand era lovita de moarte de eroul pozitiv, fugea si sorbea din sufletele inchise, castigand viata si putere. Lingvistul si folcloristul Lazar Saineanu (1859 -1934) prezinta postura de mare vrajitoare a babei care incheaga apele cu farmecele ei si are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al noptii.
Baba Coja: este un spirit feminin malefic, specific mitologiei romanilor din Ardeal, care are puterea de a ucide copii nebotezati. Marele etnolog si folclorist Simion Florea Marian (1847 – 1907) insista asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem Klumpfuss din mitologia germana, stapana peste toate duhurile necurate. Baba Coja are unghii de arama la maini si nas de sticla, topaie cu un picior de fier prin negura noptii si fura sufletele copiilor pentru a le ascunde in tufe de soc. B. P. Hasdeu este, insa, de parere ca etimologia ei deriva din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul sarbesc, ca o reminiscenta din epoca convietuirii in regiune a daco-romanilor si slavilor de sud.
Baba Harca: locuieste intr-o vagauna ascunsa prin coclauri neumblati. Numele sau de Harca denota legatura evidenta cu practicile magice cu cranii umane si animale, care aveau un rol important in cadrul cultelor stravechi, proto-dacice, de pe teritoriul Romaniei de azi. Unii lingvisti sunt de parere ca in cuvintele romanesti harca, harsti sau mai ales harsit gasim urmele unei divinitati varstnice, imprumutata din panteonul slav si iranian unde o gasim sub numele de Haors, Hars sau Gurs.
Baba Oarba: descoperim influenta batranei mitice si ambivalenta chiar si in jocurile copilarie, sub acest nume. Daca, in prezent, jocul este caracterizat de dialoguri versificate si gesturi ludice care simbolizeaza spiritul de dincolo venit in lumea celor vii, in trecut, Baba Oarba avea o menire pur rituala: identifica natura benefica sau malefica a personajului proaspat intors din morti, dupa care stabilea cu acest spirit tutelar o legatura, facilitand transmiterea mesajului stramosilor spre cei mai tineri descendenti.
In afara de „babele” deja pomenite, in traditia populara romaneasca, exista zeci de alte babe, printre ele remarcandu-se Joimarita si Martolea, doua entitati care patroneaza peste actul torsului si cel al tesutului, imprumuta chipul si infatisarea unor babe hidoase si rele.
Samca – sub aripa Satanei

Cea mai terifianta reprezentare a vreunei entitati malefice feminine din traditia romanilor apare sub forma Samcai sau Avestitei, despre care lumea satului soptea infiorata ca ar descinde taman de sub aripa Satanei. Denumirea ei are legatura cu titulatura de Vestica sau vrajitare in limbile slave, iar pentru romani Samca este tot una cu Baba Coja. Reputatul profesor Marcel Olinescu face, in monumentala sa opera „Mitologie romaneasca”, cel mai potrivit portret temutei entitati:
„Samca este un duh feminin ingrozitor la vedere, cu parul rar si lung pana la pamant, ochii sai rosii ca focul ii joaca in cap ca niste felinare batute de vant, nu stau locului o clipa, se sucesc si se stramba intr-una, iar din gura bolboroseste neincetat cuvinte neintelese. Se travesteste insa sub diverse infatisari spre a se apropia de casele oamenilor, aratandu-se femeilor insarcinate si pruncilor atat ziua cat si noapte, in diferite chipuri: ca pisica, caine, capra, porc, gaina, cioara, broasca, lacusta, musca, paianjen, umbra si diferite naluciri”.
In mitologia romaneasca veche, Samca este cea mai nemiloasa si primejdioasa intrupare a duhurilor necurate. Rolul sau este unul oribil. Se arata mai ales femeilor insarcinate, atunci cand acestea sunt in durerile nasterii, pentru a le inspaimanta, framanta si chinui atat de intens incat unele dintre ele mor inainte de a naste sau raman pentru totdeauna schimonosite si neputincioase. La fel de crud se poarta si cu copii nou-nascuti, inainte ca pruncii sa primeasca Sfantul Botez.
Daca primele uneltiri nu-i reusesc si bebelusii supravietuiesc, demonica faptura ii imbolnaveste de boala denumita dupa numele sau, „Samca”. Pruncii bolnavi de samca tremura fara motiv, tresar si plang noaptea in somn, ofteaza si se sting deseori din viata. Pentru a contracara activitatile Avestitei, exista un adevarat retetariu ezoteric de descantece si blesteme aruncate impotriva ei (tot) de batranele moase si vrajitoare ale satului (nimeni altele decat aspectele pozitive ale Samcei). Dupa instaurarea crestinismului in spatiul romanesc, atributele de protectori impotriva Avestitei s-au transmis si sfintilor si sfintelor cu proprietati taumaturgice si exorciste.
Baba Dacilor din prag de Primavara

Si uite asa suntem pe cale sa descoperim Batrana Fara Varsta chiar sub imaginea Babei Dochia, cea care, conform lui George Calinescu face parte din cele „4 mituri fundamentale care au modelat cultura si spiritualitatea romaneasca” alaturi de Miorita, Mesterul Manole si Zburatorul.
In mare, mitul Dochiei circumscrie in mod stralucit cele doua aspecte ale Principiului Feminin. Primul este acela al preafrumoasei fecioare, pastorita neprihanita, sora regelui Decebal, de care se indragosteste insusi Traian. Haituita de soldatii romani, Dochia cade istovita in sanctuarul natural al muntilor si il implora pe Zeul Primordial (sau pe Maica Domnului, in variantele de dupa crestinarea romanilor) sa o salveze de soarta umilitoare de a ajunge trofeu de razboi. Zeul o transforma, alaturi de oitele ei, in stanele de piatra de pe Muntele Ceahlau care pot fi admirate si astazi.
Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja batrana, sub forma de cloanta si zrgibturoaica. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se casatoreste impotriva dorintei ei, iar pentru a-si teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lana neagra, in miez de iarna, la rau, sa-l spele pana cand se albeste. Disperata, fata incepe sa planga, iar atunci apare un tanar, Martisor (Zeul sau Iisus deghizat), care-i daruieste o floare rosie magica ce albeste lana neagra. Intoarsa acasa, fata este acuzata de Baba Dochia cum ca Martisor ar fi ibovnicul ei. Apoi, Baba Dochia, convinsa ca a venit primavara (altfel de unde ar fi putut avea Martisor floarea?) se imbraca cu cele 12 cojoace ale ei (care aveau sa simbolizeze Babele calendaristice de la inceput de Martisor) si porneste cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba se dezbraca de toate cele douasprezece cojoace, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face nemiloasa, pedepsind Baba pentru rautatea ei. Incepe sa ninga, iar Baba si oile sale ingheata pe munte, transformandu-se in stane de piatra.
Coborand, in continuare, pe firul mitului descoperim numeroase zeite geto-dacice in care se manifesta personalitatea duala a Mamei Pamantului. In vreme ce contrapartea sa masculina – solara si solstitiala – care imparateste peste inceputul iernii sub identitatea lui Indrea/Undrea si, mai tarziu, Mos Craciun, Baba Dochia este o reprezentare mitica lunara, echinoxiala si maternala.
Prin titulaturile de „Mos” si „Baba” descoperim ca cele doua zeitati au ajuns la batranete, in pragul mortii si al renasterii ciclice, declansand la nivel spiritual ceea ce Natura, cu reinvierea sa de dupa iarna, declanseaza la nivel teluric si mundan. Cele 12 zile-cojoace ale Babei Dochia se serbau intre 1 si 12 martie de personajele de sex feminine dintr-o comunitate, criteriul cel mai folosit pentru impartirea zilelor fiind varsta participantelor. Firea si sufletul femeilor in cauza se aprecia dupa meteorologia zilei alese: ploioasa, friguroasa, calda, insorita, inourata, vantoasa etc. Obiceiul, astazi pe cale de disparitie, era numit Pusul Babelor. Din cele mai vechi timpuri, taranul roman credea ca Baba Dochia s-a prapadit pe 9 martie, aceasta zi fiind hotar intre iarna si primavara.
In calendarul crestin, peste Dochia geto-dacilor s-a suprapus in mod fortuit imaginea Sfintei Eudochia ( venerata de bizantini sub numele de Evdokia), o femeie reala, foarte frumoasa si atragatoare, originara din orasul Heliopolis din Libanul de azi, care si-a petrecut tineretea in desfrau si distractii pana cand a fost crestinata si botezata de catre episcopul Teodot. Eudochia a trait in timpul cand la Roma imparatea Traian (interesanta paralela cu Dochia dacilor) si a primit harul de a face minuni dupa crestinare.
Astfel, intr-una dintre cele mai vechi vatre a Europei, ocultarea sacrului in profan, adancirea dualismului – un motiv folcloric foarte popular, si melanjul credintelor stravechi cu elemene crestine a dus la o personalitate complexa, cu neasteptate manifestari, pentru cea pe care o cunoastem, din povestile bunicilor, sub numele de Baba Cloanta…
SURSA www.descopera.ro