Săptămâna aceasta am participat la un seminar în domeniul afacerilor și dezvoltării personale, alături de sute de alți sibieni. La un moment dat, trainerul a cerut să ridice mâna toți cei care știu că este sănătos să mănânci un măr pe zi. Toate mâinile s-au ridicat imediat. Apoi a continuat: Câți dintre voi chiar mănâncă zilnic un măr? Nici 20% din mâini ridicate. Trainerul a insistat: Câți dintre voi știu că 30 de minute de mișcare pe zi aduc un plus de sănătate și energie? Din nou, toată lumea a ridicat mâna. Câți practicați cele 30 de minute de mișcare pe zi? Drept rezultat, cam 10% dintre cei prezenți în sală.
Și atunci, nu putem să nu ne întrebăm unde se rupe lanțul dintre rațiune, cunoștințe și acțiune? Ce ne împiedică să mergem mai departe, să ne urnim și să acționăm? Care este motorul care să ne ajute să trecem de la pasivitate la acțiune? Ce ne face să ne pierdem interesul sau cum putem să ne menținem concentrați pentru a continua să facem lucruri?
Motivele cu siguranță trec prin multe registre, și nu țin atât de naționalitate, cât de fiecare persoană în parte: de la comoditate la teamă, de la ignoranță la o creativitate cultivată insuficient, de la lipsa de modele chiar în propria familie la convingerile limitate ale anturajului, de la incapacitatea de a lua decizii până la neputința de a împărți sistematic sarcinile ample în pași mai mici, a căror rezolvare să o bifezi constant, cu o doză minimă de efort. Celebrul om de afaceri și filantrop american William Clement Stone susținea că motivul pentru care atât de puțini oameni avansează și reușesc să se mențină focusați pe sarcini pozitive și cu impact mare în viața lor este pentru că „nu s-a inventat o metodă prin care să stai jos și să aluneci în sus”. Prin urmare, nu trebuie să fii extraordinar ca să ai parte de rezultate cât mai bune, ci trebuie să avansezi cât de puțin în fiecare zi. Acțiunea este cuvântul cheie, însă acțiunea făcută în mod susținut, costant, cu perseverență. Și orice acțiune pornește de la o decizie, luată în modul cel mai conștient și responsabil. Depinde așadar de noi înșine să ne mobilizăm să facem ceva, să investim timp și energie dacă vrem să culegem apoi roadele și să avem parte de lucruri cât mai bune în viață. Altfel, vom face parte dintre acei oameni care, precum spunea Benjamin Franklin, își petrec o jumătate din viață explicându-le celorlalți ce vor să facă, iar cealaltă jumătate, explicând de ce nu au făcut-o.

Plictisiți să ucidă oameni doar pentru că fumează, conform shariei, Statul Islamic a lasat crucificările, decapitările și arderile pe rug de o parte pentru a distruge comori intelectuale, de artă și cam tot ce înseamnă cultură în arealul pe care îl controlează. Acești indivizi care folosesc Coranul de-a dreptul monstruos, au enervat într-o mascaradă a distrugerii diverse nișe ale lumii „civilizate”.
În confortul nostru cu apă curentă, electricitate și internet de mare viteză am uitat în câteva decenii de relaxare toropitoare acea parte a umanității ce produce oroare. Știm de la școală de ororile nazismului sau ale comunismului. Hitler e un demon banal, iar Stalin e un dement în ceață. Majoritatea însă nu au auzit de Pol Pot și masacrarea populației cambogiene sau de cele trei luni de teroare din Rwanda. Modernitatea noastră își poate aminti de Timur Lenk, ultimul turco-mongol venit din stepă, care a reușit „performanța” de a ucide în secolul XIV 17 milioane de oameni. Dacă Genghis Khan conform antropologilor și-a transmis genele la unul din douăzeci de viețuitorii pe acestă planetă, Timur a ucis în 30 de ani 5% din umanitatea din acel secol. Timur, același care l-a învins pe Baiazid sultanul otoman cu supratitlul Cuceritorul, nu a fost doar un măcelar sadic, ci și un protector al artelor, un sensibil al poeziei ce a lăsat urmași remarcabili.
Astăzi măcelul se desfășoară pe multiple coordonate geografice, în Irak și în Siria (dar și în Libia), Statul Islamic recreează aiuritor un califat feudal, când americanii își trimit sondele pe cel mai mare asteroid, Ceres. În timp ce Putin se joacă de-a geopolitica în Ucraina amenințând serios securitatea europeană, excedentul comercial german bazat pe exporturi depășește fără probleme economia chineză. În California se construiesc comunicații de mare viteză între Los Angeles și San Francisco, iar cetățenii români din zonele rurale sărace habar nu au ce e apa curentă sau chiar electricitatea.
Lumea de azi poate înnebuni un spirit empatic. Aflăm orice despre oricine instantaneu și cu apetența mass-mediei pentru morbid, macabru și scandalos ne scapă lucruri esențiale: un urs de aur la Berlin, poate o viitoare mare reușită medicală în domeniul transplantului de organe. Sentimentul natural al fricii, teama de un mâine neconturat și pesimismul nostru specific, ne îndepărtează și de lucrurile extraordinare ale societății umane.
În junglele din Guyana de zeci de ani triburi din epoca de piatră conviețuiesc cu rachetele Arianne ale agenției spațiale europene. În Paris conviețuiesc mari artiști și ignoranți fanatici. În România Bucureștiului, Clujului sau Sibiului se regăsesc și Vasluiul, Vâlcea și Botoșaniul. Dincolo de contraste, de bigotism sau intoleranță, lumea de azi nu diferă foarte mult de ce a fost ieri. Minorităși infime sâcâite de „de ce”-uri imping mai departe umanitatea dincolo de potențialul sadic. De aceea avem Luvru, MIT sau Ermitaj. Putem fi terorizați de posibilitatea unui al treilea război mondial, de rata la bancă sau frica unei zile de mâine nesigure, sau am putea găsi în semnele primăvăratice ale acestui sfârșit de februarie speranța unui mărțișor și poate a unui zâmbet.

Ca să înţelegeţi ce ni se întîmplă, e musai să citez din eruditul sociolog Ilie Bădescu, unul din puţinii oameni de mare valoare pe care îi mai are România, mai precis din cunoaşterea ordinii spirituale a lumii pe care ne-o propune în „Noologia”: „Revoluţiile provoacă grave rupturi comunităţii spirituale pe care se reazemă ordinea unei lumi şi virtuţile ei, caracterele ei, direcţiile ei. Cînd această comunitate spirituală e destrămată, cînd valori şi tradiţii împărtăşite până atunci nu-i mai pot aduna pe oamenii unei societăţi, a unei culturi, ba chiar a unei civilizaţii într-o reacţie comună, o atitudine, etc. , la vârful societăţii apar sectele. Ies pe culmea omenirii cei care îndeamnă la dezbinare ( diabolos = dezbinare, ne spune dicţionarul ”Bailey”), care înalţă dispreţul contra popoarelor la rang de exigenţă universală, care exultă manifestările apostatice, contra lui Dumnezeu, împotriva Tradiţiilor şi a culturilor materne, înconjurându-le cu dispreţ.” (ed. Valahia 2002,p.54)
Nu am explicaţie mai corectă la ceea ce îi este dat binecredinciosului popor român să înghită la televizor, deja din prima săptămână a Postului Mare : gulguta otrăvită a orei de religie în şcoli. Şi asta în dispreţul şi spre jignirea publică a unui popor profund religios, despre care, una din cele mai importante personalităţi duhovniceşti contemporane din spaţiul european apusean, părintele Placide Deseille mărturiseşte în convorbirile sale cu ziaristul Jean Claude Noye: „Într-adevăr, într-o perioadă în care ne aflam în căutarea Ortodoxiei, în România am descoperit pentru prima dată un popor ortodox şi o Biserică ce, în ciuda unei persecuţii dintre cele mai crude, nu au încetat să păstreze vie, prin sângele mucenicilor şi jertfelnicia a numeroşi mărturisitori, credinţa în Hristos …”.
Şi acum am ajuns să ne rugăm de şcoală să ne educe copiii şi nepoţii în legea străbună , Legea Lui Hristos? Păi să-l întrebăm pe Sfântul martir Constantin Brîncoveanu ce a ales pentru cei patru fii ai săi sub sabia gâdelui turc sau poate pe martirii închisorilor comuniste de la Aiud, Piteşti, Periprava … mulţi dintre ei abia elevi de liceu, dacă au făcut cerere să-l mărturisească pe Hristos? Sau să întrebăm mari dascăli ai Şcolii Româneşti cum l-au predat pe Eminescu fără Dumnezeu, matematica fără proporţia divină a numărului de aur sau morala fără Decalog?
Vă propun binecuvîntarea aceluiaşi părinte Placide Deseille: „Bunul Dumnezeu să le dăruiască credincioşilor români forţa de a rămîne în continuare fideli admirabilei tradiţii spirituale ai cărei purtători sunt şi de a o transmite intactă generaţiilor viitoare !”
Cît despre diabolos, nu e nevoie decât de un neaoş: ptiu, drace! Că fug, ca de tămâie.