A trecut un sfert de veac și încă plutește confuzia peste evenimentele din acel decembrie revoluționar. Peste cifrele scrise cu sânge la Sibiu de cei 99 de morți și 250 de răniți, s-a așternut uitarea și nepăsarea autorităților. 3 ani a avut cea mai tânără ofrandă sibiană pe altarul unei mult visate libertăți, neînțelese pe deplin, în timpul masacrului din 89. Paul Alin a căzut secerat, pe bancheta din spate a mașinii ciuruite de gloanțe, unde se afla alături de mama sa, însărcinată în 7 luni. Totul s-a întâmplat la unul din filtrele „de rutină” organizate pe străzi, în bulibășeala ordinelor care se anulau la minut. Dosarul Revoluției Sibiene, ca și cel al Revoluției din întreaga Românie, zace încă în sertare, incomplet documentat.
Din misterul acelor zile, în memoria colectivă au rămas schimburile de focuri dintre Armată și Poliție, urmele de gloanțe de pe clădiri, necunoscuții luptători în negru, „diversioniștii”, care trăgeau de pe acoperișuri, din podurile caselor, aterizați în Sibiu cu un avion tip Ronbach, se pare, pentru a-l apăra pe Nicu Ceaușescu, bazinul de înot din curtea Academiei Militare, ticsit cu „teroriști” – de fapt sibieni care păreau suspecți, racolați de prin diverse cartiere, ulterior eliberați, câțiva „țapi ispășitori”, în frunte cu comandantul Garnizoanei Militare de la acea vreme, Aurel Dragomir, considerat când erou, când criminal ori manifestul citit pe copertinele Casei de Cultură a Sindicatelor, în fața a mii de sibieni chemați la prima „Adunare Populară Liberă” care au pus umărul la răsturnarea regimului comunist, hârtia fiind redactată în noaptea de 21 spre 22 decembrie la mașina de scris, de preotul Nicolae Streza din Rășinari, primul lider proclamat al Forumului Democratic și, ulterior, al Frontului Salvării Naționale, în Sibiu.
Au trecut 25 de ani și mulți se întreabă dacă jertfa celor 1142 de români morți, eroi martiri înscriși oficial în documentele autorităților, a meritat. Pe alocuri, unii sibieni încă privesc cu nostalgie regimul comunist, nemulțumiți de ceea ce le-a oferit tânăra democrație românească. Cei mai mulți însă, deși dezamăgiți de falimentarea mai tuturor fabricilor românești, de corupția înrădăcinată în toate structurile publice, de tranziția interminabilă, de lentoarea cu care ne racordăm la civilizație și de trivialitatea din politica românească, privesc totuși, înainte, cu speranță.

În România lui 2014 prea puține lucruri funcționează bine. Tinerii olimpici medaliați la matematică, gimnastele sau Simona Halep, sunt niște simboluri asumate public de toți românii. Același lucru se întâmplă și cu Inspectoratul pentru Situații de Urgență și SMURD-ul. Când patru oameni și-au pierdut viața, sub impulsul emoționalului au apărut pe agenda publică două idei, „jos cu Arafat” și „privatizarea sistemului de sănătate”.
„Jos cu Arafat” nu e o temă nouă. Beneficiind de invidia multor mediocri, Raed Arafat a fost adeseori contestat, demonizat și chiar au scăpat uneori comentarii xenofobe la adresa lui. Acum trei ani președintele României îl ataca pe Raed Arafat, indentificându-l drept un opozant al unei legi a sistemului de sănătate gândită la Cotroceni. Costul acestui atac politic a fost mai păgubos decât discursul din 2010.
Interesant e și faptul că după trei ani se repetă același șablon de comunicare. Raed Arafat a fost făcut asasin și ucigaș. E și mai interesant faptul că atacul la Raed Arafat coincide cu relansarea discuției despre privatizarea serviciilor publice de sănătate. Într-un mod cinic, companiile și oamenii politici ce își doresc cu ardoare prăjitura miliardelor de euro din sănătate, deschid frontul de manipulare media, cât timp emoția și lacrimile afectează moralul public.
În România există spitale private, ambulanțe și chiar asigurări de sănătate private. Medicii de familie și cabinetele lor sunt afaceri private. Mulți medici specialiști din România au cabinete private care le aduc venituri substanțiale, față de salariul “de la stat”.
Partizanii sistemelor de sănătate private știu foarte bine creșterile spectaculoase de costuri. Farmaciile și cabinetele stomatologice din România, ce au devenit entități private de foarte multă vreme sunt un exemplu. Mare parte din populația României nu apelează nici măcar la consultațiile periodice la stomatolog. Tratamentele, extracțiile și implanturile sunt atât de prohibitive, încât dantura românilor a ajuns o problemă gravă. Respirația proaspătă se bazează pe gumă de mestecat mai degrabă, decât pe integritatea coroanelor dentare.
Statul plătește sume considerabile pentru a subvenționa tratamentele pacienților români. Dacă nu ar face-o, dacă nu am avea programe de cancer, diabet, dializă sau HIV-Sida, românii ar muri pe capete.
Ideea că privatizând sănătatea ne va fi mai bine este o soluție falsă. Apariția cabinetelor private de obstretică-ginecologie nu a dus nici la scăderea mortalității infantile, nici la o mai bună monitorizare a gravidelor și nici la un nivel de sănătate mai ridicat pentru românce.
Revenind la oile noastre, în scandalul SMURD și Arafat care este miza? Privatizarea sistemelor de urgență? Desigur, după ce statul român a investit enorm în ambulanțe, personal calificat, aruncăm asta la coș. Pentru că nu e așa, Arafat trebuie să plece. Nu contează faptul că SMURD-ul e un model european, nu contează că e una din cele mai bune acțiuni românești din ultimele decenii, construit aproape integral pe încăpățânarea și determinarea acestui palestinian ce nu vrea să „ne lase în pace”.
Oare politicianul român și bâta sa din presă și-au descoperit empatia pentru cetățeanul decedat pentru a-i salva pe alții, sau perspectiva profiturilor oferă noi energii pentru profiturile viitoare?
Dacă ne-am săturat de SMURD și gata vrem să plece Arafatul, atunci cine vine, cu ce vine și la ce prețuri să înlocuiască ceea ce avem și la naiba chiar excelăm?
 

…sosesc mereu la geam cu Moş Ajun colindători… Unii te prind în oraş, te pocnesc cu steaua să stai pe loc şi să asculţi cum steaua sus răsare ca o taină mare la anul şi la mulţi ani. După care, şo ! pe bani. Ce să-i faci, vine Crăciunul şi inima ţi-e învăluită în lumină. Plusezi şi mergi mai departe. Eşti în căutarea unui cadou pentru cineva drag. Poate ceva catifelat, cald, să te învăluie precum o poveste la gura sobei. Da de unde! Nu găseşti decît raşpel sintetic bun de iritat pielea sau de băgat degetul în priză. Cum tragi un astfel de produs pe cap, scoţi scîntei! Cobori din marele magazin cu nume răcoros de pădure plin de marfă pentru lumea a treia şi pigmei. Renunţi. Nici mall-ul de la marginea oraşului nu e o variantă. Acolo totul e la preţ de blănuri şi mai rişti şi să te calce vreun snob nervos cu coşul lui, plin ochi de inutilităţi, pe ritmuri de jingle bells . Crăciunul postmodernist şi-a pierdut dimensiunea religioasă şi provoacă nevroze. Noroc că ştii un loc pe centru cu cafea bună. Te poţi cuibări in aroma ei şi poţi visa la Crăciunul românesc din inima ta.
În satul bunicilor era întotdeauna cald şi bine. Viaţa se rotea în jurul bisericii, mică şi plină de sfinţi. Intrai în ea ca într-o carte cu poveşti, iar în icoanele împărăteşti Cristos zâmbea blând şi Maica Domnului era atât de frumoasă ! An de an, pentru credincioşia şi buna cuviinţă a românilor, Dumnezeu învăluia satul într-o hlamidă de zăpadă care scînteia în lumina albastră, pe care tot El o cobora din cer în seara de Ajun peste cetele de colindători. În cântări minunate, vestea naşterii lui Cristos era purtată cu bucurie. La toată casa era lumină, semn că vor fi primiţi cu drag, cu colaci calzi , nuci, mere coapte şi multe vorbe de duh. Şi nimeni, oricât de necăjit, nu rămânea lipsit sau în afara sărbătorilor. Postul se respecta cu sfinţenie. Naşterea Domnului era primită mai întâi cu Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun, unde venea tot satul, în straie strămoşeşti, şi, abia mai apoi cu masa plină. Iar pe firul bucuriei tuturor, inimile noastre de copii se înşirau ca nişte mărgele.
Ajunge cu visarea. Ţi-ai băut cafeaua. De acum, înapoi la realitatea fără brand-uri româneşti şi fără Cristos. S-o credem noi ! Nu pot să nu-mi amintesc cuvintele unui părinte, binecunoscut sibienilor pentru darul de a vorbi generaţiei tinere pe limba ei, spuse – în preajma Crăciunului -studenţilor de la Jurnalistică: „Vreau să încep cu o Ştire care ţine cap de afiş de mai bine de două mii de ani: s-a născut Cristos !”