În vremurile noastre nu mai e loc de suferinţă. Defilând printre impresii de împlinire personală, putere, carieră, viaţă sănătoasă ori abonamente la săli de întreţinere, ochiul nostru nu mai poate pătrunde înţelesul celor aflaţi în dureri. Al celor care se zbat în lipsuri materiale, care sunt răpuşi de boli ori sunt anatemizaţi şi marginalizaţi din te miri ce motive de incompatibilitate.
Ne întoarcem elegant privirea dacă în jurul nostru pe cineva atîrnă doar nişte zdrenţe, iar încălţările îi sunt pline de găuri. Nu dorim să vedem cerşetori în faţa noastră nici când suntem în elanuri pioase în biserici, nici când păşim radiind în aeroporturi, pregătindu-ne să zburăm în vacanţe exotice ori atunci când ne grăbim să nu întârziem la programarea de la salonul de SPA. Mutăm frenetic cursorul mouse-ului, atunci când pe reţeaua virtuală de socializare, printre imaginile care mai de care mai „selfie”, apare câte-un anunţ umanitar ori care ne înfăţişează un bolnav aflat în suferinţă, implorând din priviri o fărâmă de ajutor din partea noastră pentru a supravieţui. Ne ferim să ne ascultăm cunoscuţii care-şi plâng necazurile, rărim tot mai mult vizitele la cei care au fost diagnosticaţi cu boli incurabile iar starea lor fizică şi sufletească intră în declin, ajungând să îi evităm total.
În zilele noastre, suferinţa nu este în trend. Nu este nici „cool”, nici „fashion” şi nici „de gaşcă” sau de „viaţă”.
Prin urmare, o respingem, ne intrigă, pentru că ne umbreşte aparentul echilibru interior, atent construita imagine perfectă despre noi şi lumea în care trăim. Cu prieteni care ne rămân alături numai atât timp cât te sincronizezi cu ei în distracţii şi ieşiri, cu părinţi pe care îi respecţi doar până când nu devin neputincioşi şi dependenţi financiar, cu familii în care totul e drăguţ până se ajunge la nopţile nedormite pe care le presupune creşterea unui copil ori la certurile legate de bani.
Aceasta este perioada în care înaintăm cu paşi repezi spre momentul bucuriei Crăciunului, însă n-ar tebui să uităm că, la nici câteva luni, acestui praznic luminat îi va lua locul suferinţa supremă a răstignirii. Urmată iarăşi de momentul fericit al Învierii. Semn că bucuria şi tristeţea, fericirea şi suferinţa se îngemănează, iar ultima din ele, n-ar trebui să ne sperie, ci să fie un prilej de înălţare.

În România orice minune ține trei zile. Dacă tragem mâța de coadă o putem lungi două săptămâni. Pentru că așa suntem noi, animați de bune intenții, dar invariabil construiți strâmb și fără capacitatea de a finaliza un proiect.
Separarea dintre intenție și acțiune este cea mai sănătoasă metodă de a descoperi elementele componente ale discursul politic, acolo unde minciuna și adevărul se împletesc în cantități variabile. De la stupoarea eficienței parlamentare post-alegeri, am revenit la metode împământenite. Miercuri un parlamentar PNL a scăpat de un posibil mandat de arestare solicitat de DNA. Tot miercuri metoda de guvernare Ponta prin suspendarea unei legi prin ordonanță de urgență a revenit. Cea de a treia rectificare bugetară pentru a repara pomenile electorale a trecut ca vântul și ca gândul. În ciuda declarațiilor proaspete și președintele Klaus Iohannis, neînscăunat, dar demisionar de la primărie, dă dovadă de “băsism” authentic în cotidianul italian La Reppublica. El vede “necesar” un guvern de centru-dreapta în România, deși majoritatea de stânga guvernamentală are în parlament un număr mult mai mare de senatori și deputați decât PNL. Pentru a apărea acest guvern de centru-dreapta achiziționarea suportului “patrioților” de la UNPR, cel de-al treilea grup parlamentar, e necesară.
Deși Vasile Blaga, Ludovic Orban sau alți peneliști tatonează tema absurdă a alegerilor parlamentare anticipate, profitând de problemele interne ale PSD după înfrângerea electorală, această acțiune ar fi imposibilă.
Klaus Iohannis a vorbit în campanie de tema concentrării puterii în mâinile PSD, drept un pericol pentru democrația românească. Același lucru făcut de PNL, par ar fi o idée “bună”.
Republica Moldova se va forța să se reașeze pe un drum pro-european într-un context politic fragil și supus presiunilor de orice fel. Ungaria e identificată în Senatul Statelor Unite drept o dictatură neo-nazistă. Bulgaria e stupefiată de decizia Gazprom de a suspenda Proiectul South Stream și se pregătește de un posibil tremurat în acestă iarnă. Rușii tentează Turcia lui Erdogan și mențin atenția asupra Ucrainei unde în estul separatist facțiunile separatist a început un sănătos război pentru supremație.
Acesta e peisajul geros mioritic în prag de Crăciun și Revelion, când România intră în lunga hibernare, pe ritmuri de Ștefan Hrușcă. Când data de investire a președintelui este modificată pentru că pică duminica, când prețul petrolului pică la bursă provocând reconfigurări la scară planetară, micul nostru joc politic de la București pare a fi atins de inconștiență.
Nefiind sedus de discursuri și promisiuni electorale, cunoscând atribuțiile prezidențiale scrise în Constituție, nu cred că Merkel va transforma România în satelitul prosper economic german pentru că domnul Iohannis zâmbește. Ce aștept, ce îmi doresc sau sper zadarnic, e punctualitate, seriozitate instituțională și o determinare de a finaliza proiecte, fără a sparge dinții adversarilor politici demonizați aiurea. 

Aceasta este o specie aparte în lumea care-şi zice la noi politică. Este specia pe care românul, sătul până-n gît, a măturat-o prin vot din ogradă, doar că ei, miştocanii, încă n-au aflat. Stau agăţaţi cu ghearele de tavanul peşterii propriei infatuări, precum liliecii, cu căpuţele în jos, crezând că ne sperie. Pare greu să înţeleagă că ceea ce au primit în pufoşeniile lor dosnice a fost un şut naţional definitiv. Si asta pentru că la români se aplică perfect un vechi proverb englezesc: poţi prosti unii oameni tot timpul sau pe toţi oamenii un timp, dar pe toţi oamenii tot timpul nu-i poţi prosti niciodată !
Asistând în această săptămînă cu milă la zbaterea peştelui pe uscat – fărădelegi bugetare, remanieri elucubrante, războaie anacronice la televizor – de teama de a nu greşi am apelat la variant “ sunaţi un prieten”. L-am rugat să descifrăm împreună psihologia păguboasă a găştii care încă mai crede că şmecheria ţine loc de competenţă. De vîrsta Marii Uniri, ţăran din tată-n fiu, hîtru şi cu dreaptă judecată, ştia clar cine-i capul răutăţilor care a dat ordin de boicotare a votului românilor de afară şi că “cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”. Şi dacă el ştie, fiţi siguri că ştie din instinct toată România profundă. Vă las să ghiciţi despre cine e vorba. El, prietenul meu, îl numeşte “ copilu aista “ şi mai ştie că şi-a ratat cariera politică definitiv. De ce definitiv, întreb ? “ Pentru că n-o fo bărbat cînd o fo musai” – vine răspunsul prompt. Şi tot prin el, prietenul meu ţăran, limba română s-a îmbogăţit … copios cu un termen senzaţional. Cu talent de stridie a scos pe gură o perlă lingvistică referitoare la stilul de guvernare a statului de drept, România : stilul miştocănesc.
Savuroasa mixtură între miştocăreală şi mitocănie este chiar definiţia stilului de guvernare şi precum se ştie stilul este omul. Cine îşi mai aduce aminte că “ mişto” vine de la nemţescul “ mit Stock ”, adică cu baston, eventual unul cu măciulie de argint, simbol al prosperităţii interbelice la promenadă ? Sau că mitocanii erau cei care munceau şi trăiau pe lîngă mitocuri, comunităţi ce există şi azi , dar numai în expresia lor monahală ?
Vie şi superb creativă , limba română a reţinut din toate nuanţele lingvistice doar ceea ce este potrivit actualităţii. Şi ce-i drept, la vârf încă se calcă pe bătături miştocanii.