„S-au găsit bancherii noștri să ne facă un favor. Când îi văd cum ne-mbârligă, mai că-mi vine să-i omor!” Citatul nu e al vreunui poet contemporan, ci al unui taximetrist hâtru nevoie mare, cu care am avut privilegiul să fug deunăzi până la gară. „Eu în versuri vă vorbesc, ca să nu înnebunesc”, mi-a dat el o explicație privind rețeta proprie de apărare psihologică la câte vede și aude la volan. Părea perfect lămurit asupra ofertei băncilor privind amânarea rambursării creditelor – fiind în cauză -, chiar dacă nu înțelegea mare lucru. Dar avea instinctul bun și nas fin la oameni, prinsese deci esența: „om plăti cu bani jumate peste-un timp aceleași rate, când o fi totul mai greu, de-o să zicem aoleu”. L-am îndrăgit pe loc, căci pentru mine în clipa aceea omul era poporul român, partea trează a lui, care nu poate fi jucată pe degete. Și mi-am adus aminte de o scenă petrecută în tren,  pe vremea când poporul român – partea abulică a lui – vindea tot și fugea într-un suflet la Cluj, să-și depună banii la caritas. Nimeni nu s-a gândit la vremea aceea ca era vorba de o manevră perversă de a-l lăsa pe român în izmene. Acceleratul era ticsit, iar în compartimentul nostru, pe atunci cel clasic de clasa a doua, cu opt locuri, toți erau prieteni, îi lega un vis și-și dădeau cu prisosință sfaturi cum să cheltuie banii înmulțiți peste noapte. Când, din colțul de lângă geam, un făgărășan, la fel de hâtru ca taximetristul meu și căruia îi râdeau ochii în cap de prostia omenească, zice: „D’apăi, oameni buni, io bani să fete bani n-am văzut!”

Numai că dincolo de zâmbet e lațul care se strânge în jurul gâtului de român. Un înțelept proverb românesc zice că banu-i ochiul dracului! Iar acum stă bulbucat pe bruma de avut pe care o mai are România profundă. 

Așa că, pentru a deține controlul asupra brumei de care vorbirăm, bulbucea a hotărât: de vei vrea sa vinzi sau cumperi ce muncești sau moștenești, treci matale la băncuță, căci nu faci precum voiești. Iar cu ratele te lasă, că bulbucea-i generos, pân’ te prinde iar în plasă de te doare pân’ la os. Na, că m-am molipsit de la taximetristul meu! Soluția? Poate troc și rezistență la pofte, mai ceva ca cea anticomunistă.

Numai că atunci când vezi românul îmbulzindu-se la promoții mai abitir decât câinele hămesit, îți piere orice speranță. Mie-mi dau lacrimile de dorul bunicilor mei cu dreapta măsură în toate, bulbucatul își freacă mâinile că ne-a prins ca pe muște pe lipiciul lăcomiei, iar Domnul, în marea Sa milă și dragoste de oameni, ne mai îngăduie, sperând că vom înțelege totuși, până la urmă, singura și adevărata Ofertă de a fi Oameni.

Nimic nu este mai fascinant ca prostia în cele mai pure forme ale sale. Fenomenul ce consumă resurse psihice și care tocește nervii prin excelență este larg și uniform răspândit în toată societatea. Nu poți închide un om pentru că e prost, nu îl poți segrega, căci ar fi ilegal, dar măcar îi poți lua locul pe scaunele din față.

Prostia nu doare, căci altfel urletele canine din spațiile urbane din România ar fi acoperite de zeci de decibeli. Un om prost nu e un om needucat. De fapt, prostia devine cosmică atunci când e trimisă la școală.

Uneori prostia erupe ca un herpes, e acolo, nu ai ce să faci, îți blestemi zilele și aștepți să treacă. Herpesul trece, prostia rămâne.

Unii „deștepți‟ susțin și sprijină prostia, considerând că astfel „genialitatea‟ lor va străluci plină de irizații sclipitoare. De aceea, poate, prostia prosperă și se înmulțește. Problema apare când un prost aruncă o piatră și zece „deștepți‟ se chinuie să o scoată.

În marele joc al puterii, unde somnolența rațiunii și lingușeala cronică sunt încurajate cu fermitate, hoardele de curcani și găini plouate sunt capitalul cel mai de preț. Când ți-e frică să nu fii dat la o parte, concurat și pus în dificultate, nevoia de proști cu ochii umezi, ce își declară susținerea necondiționată, e prioritară. Sau, cum spune un proverb, „mai bine fruntaș la sat, decât codaș la oraș‟.

În panteonul prostiei cronice, organizațiile politice rămân liderii absoluți, iar prostul fudul e arhetipul politicianului de succes. Uneori sunt prinși, metaforic, cu pantalonii în vine, sau făcând suprema eroare de a vorbi când prudența i-ar îndemna să tacă.

Nu vă luați după nume și pseudo-războaiele politice jucate de complezență. Lăsați partizanatul și simpatiile deoparte pentru un moment și descoperiți un adevăr simplu: nu banul e sângele politicii, ci un filon gigantic de prostie pură.

Nicicând nu aleargă politicienii după noi cu „pansamente” și „comprese reci”, ca să ne aline frământările, ca în anii electorali. Până să scoată gălețile, cizmele de cauciuc, brichetele, pixurile ori afișele publicitare, scot din buzunare măsuri minune, care par să ne rezolve toate problemele cu care ne confruntăm. 

Declarații și anunțuri răsunătoare de prosperitate înfloritoare ne lovesc din toate părțile prin intermediul mass-media, vești care mai de care mai îmbucurătoare, totul ca să ne convingă că sunt pe sufletul și pe nevoile noastre. Cuvinte precum criză, inflație, recesiune sunt împiate, acestea nu își au rostul într-un an electoral.

Acum, politicienii anunță strategii și soluții de jos în sus și de sus în jos pentru ca populația să o ducă bine. De la promisiunea că omului de rând îi va crea autostrăzi, îi va asfalta drumuri, îi va băga gaze și apă, îi va crește salariul, îi va face piste de biciclete și îi va aduce cele mai ieftine zboruri spre orice colț al lumii, până la scutiri de taxe, impozite pe venit ori chiar păsuiri de la plata ratelor la bănci, pe principiul „rate la jumătate”. Pare că peste noapte, guvernanții noștri au toate soluțiile ca să ia poverile de pe umerii oamenilor. Tot ce nu s-a putut face în decenii întregi, de la Revoluție încoace, devine posibil, la îndemână, plauzibil de pus în practică în cele mai scurte termene. Găselnițele în goană după imagine și urcare în sondajele electorale ori în „topurile încrederii” ajung de domeniul hilarului – remanieri de miniștri care migrează de la un domeniu la altul, ca să ne arate cât de specialiști și competenți sunt pe toate palierele, atacuri și contraatacuri, noi formațiuni politice apărute în peisaj, abilități și pasiuni ale politicienilor, cât mai „cetățenești”, ca să ne facă să înțelegem că sunt de-ai noștri. Fiindcă cele două tururi de alegeri electorale, pentru europarlamentare în 25 mai și pentru desemnarea președintelui în luna noiembrie, au mize consistente. Iar deciziile, lingușirile și  promisiunile trebuie să fie pe măsura acestora. Numai că în decembrie, odată ce „tensiunea” a luat sfârșit, iar câștigătorii care au avut priză mai mare la alegători își vor culege laurii, ei vor pleca în sejururi de sărbători în țările calde, iar noi vom rămâne înzăpeziți printre facturi la fel de mari și realități neschimbate. Până la următorii ani electorali.