Nu merită să consumăm timpul preţios al vieţii pentru că aceste clipe niciodată nu se vor mai întoarce.

Banii şi energia nu pot cumpăra timpul pierdut, deci nu investiţi timpul vostru preţios în audienţa de televiziune (în cele româneşti mai ales). “Ai noştri” sau “ai lor” furnizează acelaşi rumeguş mental bun pentru hamsterii sociali, drăguţi, pufoşi şi aparent inofensivi până când spiritul tribal de apartenenţă le dezveleşte incisivii de rozător mai ceva ca ai unui fan al unei echipe de fotbal autohtone.

Dacă manipulezi cu răbdare telecomanda poţi face o analiză socială în cinci minute: Victor Ponta poartă helancă, opoziţia spune că e un nesimţit că mănâncă în loc să lopăteze zăpadă, diverse “staruri” siliconate şi botoxate smulg lacrimi de compasiune şi deasupra tuturor stă pofta cetăţeanului de a privi pe gaura cheii, cutărescu şi cutăreasca au făcut sex.

Între timp rămân tone de cărţi nerăsfoite, documentare ce ne aşteaptă să ne arate o întreagă lume şi suflete calde apropiate fremătând de tandreţe pentru noi. Preocupaţi de “cataclismul” viscolit, unde nu fenomenele meteorologice au fost excepţionale, ci nesimţirea, incompetenţa, reaua voinţă şi lenea autorităţilor, devenim nervoşi, depresivi şi iritabili.

E iarnă, ninsoarea e normală iarna. Premierul şi miniştrii sunt oameni, deci se îmbracă mănâncă şi dorm. Dacă din toate mizeriile făcute de Ponta & Co. de la ordonanţe cu dedicaţie, datorii iertate partenerilor de business şi impunerea oamenilor lui Gruia Stoica în fruntea CFR, contestăm textilele şi mestecatul alimentelor, atunci logica s-a contorsionat şi ea sub troienele recente. Dacă o păpuşică roşcat-buzată s-a certat cu partenerul ei de viaţă, e problema ei personală şi nu o chestiune de interes public.

Până la urmă e problema fiecăruia cum îşi cheltuie timpul şi interesul şi cum îşi coafează neuronii. Însă am o vagă impresie că pierderea focusului de la chestiuni cu adevărat importante ne bulibăşeşte social şi transformă naţiunea română în nişte găini fără cap, cu câteva excepţii notabile minoritare.

Iubiţi şi împărţiţi un zâmbet cald în ciuda atmosferei îngheţate de iarnă. Căutaţi fericirea dincolo de micile trebuşoare ce vă derutează şi contorsionează patetic realitatea. Şi înainte de a înjura un şofer netalentat sau o vânzătoare scârbită, gândiţi-vă cât de norocoşi suntem că suntem în viaţă acum şi aici. Vă doresc tuturor o zi fantastică şi plină de bucurii! Viaţa e prea frumoasă ca să ne-o acrim singuri.

Motto: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

            Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, 

            Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, 

            Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

            (Mihai Eminescu – Scrisoarea III)

Bani. Putere. Lux. Distracție. Confort. Prestigiu.

Sunt doar câteva motive pentru care corupția continuă să fie cultivată cu lăcomie și disperare în structurile spațiului mioritic. Corupția este atractivă, pentru că rezultatele ei aduc avantaje pentru cei care decid să o practice. Iar în România, corupția pare o îndeletnicire crescută parcă din noi înșine, nativ, congenital. Acest flagel pare că s-a dezvoltat înăuntrul nostru odată cu capacitatea de a mânca, a vorbi sau a merge. Respirăm corupție. Nici nu putem spune că e a doua natură, ci e sădită în ființa noastră primară, în pactul compromisului, „până treci puntea”. Altfel nu-mi explic naturalețea, seninătatea ori lipsa celei mai mici fărâme de jenă, remușcare sau regret. Privirile celor cărora magistrații le pun pecetea de corupți prin verdicte sunt curate, senine. Ei nu înțeleg că au greșit, motiv pentru care se victimizează. Pare că pentru ei e doar o treaptă din lupta pentru supraviețuire. În fapt, părerile de rău nu sunt pentru faptele lor, ci pentru că ceilalți le-au descoperit jocul. 

Ceea ce este însă și mai grav decât duplicitatea aceasta a individului este că, la ora actuală, în România există un sistem instituționalizat de fraudă, consimțit și „vegheat” cu grijă de cele mai înalte structuri, formate din miniștri, președinți, directori, reprezentanți ai unor branduri imense și firme colosale. Mânați de un interes comun, care se traduce în conturi bancare cu cât mai multe zerouri, aceștia întrețin  o farsă și un fals stat de drept. Iar șirul condamnaților penal provenind din astfel de funcții cheie, la care asistăm în ultima vreme – Relu Fenechiu, Tudor Chiuariu, Adrian Năstase, Gigi Becali, Sorin Ovidiu Vântu ori sibianul Ilie Carabulea –, toți pe motive de corupție, reprezintă doar vârful aisbergului unui sistem putred. 

În realitate, nimeni dintre cei aflați în funcții importante nu s-a sfiit să pună cel puțin „o vorbă bună” pentru vreo cunoștință care la un moment dat avea o problemă. De fapt, n-a făcut altceva decât „trafic de influență”. 

Fără un proces de re-educare și igienizare în planul valorilor, pentru masa adulților și o educație corectă, axată pe principii corecte și sănătoase la copii, de la primul gângurit, vom fi condamnați etern să fim jefuiți de tagma celor care cred că „scopul scuză mijloacele”.

De câte ori aud spunându-se „îmi dau CU părerea”, îmi vine automat să întreb: Unde? În cap? După ceafă? La gioale? Ca să nu mai vorbim de senzația de șmirghel trecut peste toate orele de română din liceu. Acolo am învățat că părerea ți-o dai, adică o oferi, ba chiar o dăruiești celorlalți cu care stai de vorbă, adică îți dai părerea, bineînțeles, dacă ai ceva important de spus. Dacă nu, aplici proverbul: tăcerea e de aur! Dar mai e unul care zice: gura păcătosului adevăr grăiește! Iar noul mod de a dialoga, mai ales la vârf, este perfect compatibil cu noua zicere, „a-ți da CU părerea”.

Nimic mai concludent decât nesfârșitele comandamente de iarnă transmise live la televizor, unde, cu două excepții de competență – medicul și meteorologul -, o grămadă de „decidenți” se umpleau de vânătăi dându-și CU părerea, în regim de piftie, adică tremurând de frica faptului că se aflau în fața unui vice și în transmisie directă. Dar „vorba multă, sărăcia omului”! Că dacă erau nemți, erau de mult pe cai, adică la treabă.

Între timp, mimând compătimirea, televiziuni cu sufletul la gură scoteau de sub zăpezi România profundă: oameni bătrâni, săraci lipiți pământului, copii fără șansă și părinți fără puteri. Ei sunt acolo și primăvara, și vara, și toamna, dar nu-i vede nimeni decât la inundații și înzăpeziri. Dau bine pe ecran în situații limită! Sunt spinările de pe care nemernicia rade cu lama prețul diabolic al unui metru cub de gaz și al unui kilowatt de curent electric, sau, mai mult decât atât, prețul unei pâini și al unui braț de lemne.

Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, a rânduit ierni cu zăpezi peste zonele temperate. În satul înzăpezit al copilăriei mele era rânduială. Tăt gospodarul avea la casa lui câteva brațe de lemne, făină și mălai de-o pâine și de-o mămăligă, untură și poame, un laibăr de lână și o cană cu vin. Să tot vină două-trei zile de viscol. Dar mai presus de toate avea prieteni, o întreagă comunitate care se aduna la povești la gura sobei, în timp ce mâinile meștere  făceau rucodelie, iar gândul era la Dumnezeu. Numai că satele acestea erau înconjurate de păduri protectoare, iar în căușul  rânduielii lor era multă dragoste. Noi, copiii de atunci, așa am simțit-o. 

Între timp am evoluat. Azi noi muncim, nu gândim, că e pierdere de vreme. Gândesc suedezii, lipiți de cercul polar, dar care nu au niciodată probleme cu deszăpezirea. Ne dăm CU părerea în cap, după ceafă sau la gioale, pe post de gestionare a situației, iar sarea sau nisipul de răspândit pe șosele, decontate la prețul aurului, sfârșesc în ochii fraierului de român, care oricum nu contează decât la patru ani o dată. Între timp, dragii noștri „decidenți” sunt convinși că ne-au convins: țara merge ca pe roate!

Numai că roțile-s pătrate.