Astăzi m-am gândit să vă fac cadou o poveste. Una delicată, pe care vă invit s-o citiți de două ori: o dată cu mintea și o dată cu inima. De ce o poveste? Și încă una delicată, ceea ce ar putea părea cam demodat! Păi, pentru că e timpul să luăm o pauză. Prea multă agresivitate, duritate  și mânie oriunde privești (la televizor, vreau să zic), prea multă mândrie a minții și prea puțină căldură a inimii. De dragostea de aproapele ce să mai zic. De ea nu se mai aude decât prin biserici. Și apoi, nimeni nu mai ascultă pe nimeni și nici muzica vieții din jur. Așa că am ales ca antidot la stres un sunet, care pe la noi se mai aude în liniștea mânăstirilor, în timp ce în apusul „civilizat” al Europei a tăcut: toaca.

Iată un sunet, pe care vă propun să-l deslușim într-un dialog între Minte și Inimă.

Se repede Mintea: „Ce obicei mioritic, să deslușești toaca cu… inima! Toaca! Ia, un lemn, acolo! O să-l măsor în lung și-n lat, îl studiez pe cânt și în picioare, mai adaug o analiză chimică a fibrei, viteza de bătaie a încheieturilor, unghiurile de atac și gata! Mare brânză!” – zise Mintea orgolioasă, crezând că a rezolvat problema cunoașterii lemnului numit toacă.

Atunci s-a auzit glasul Inimii: „Dar dacă toaca este mai mult decât atât? Dacă demult, tare demult, un înger a coborât din cer în inima românului și i-a șoptit așa: omule, mergi în pădure de-ți caută copacul, îngenunchează în fața lui și roagă-l să te ierte că-l vei tăia. Dar spune-i că vei desprinde din trupul său o aripă de lemn și două ciocănele, cu care oamenii-L vor slăvi pe Dumnezeu. Și mai spune-i copacului că glasul său se va numi toacă și că va răsuna mereu prin preajma bisericilor risipite prin țara românilor. Iar când va veni ceasul din zi hărăzit ca glasul ei să se înalțe, toaca va chema la rugăciune oamenii, oameni ca tine, pe care Tatăl Ceresc i-a trimis în lume să învețe ce-i Lumina înainte de întoarcerea Acasă. Și mai spune-i copacului că trebuie să se dăruiască  oamenilor, ca ei să nu rătăcească pe cale. Căci numai toaca îi poate urni din truda zilnică la ceas de Vecernie. Piatra nu poate, iar clopotul are treaba lui – să-i cheme pe îngeri la Sfânta Liturghie.” Așa înțelegea Inima sunetul simplu de toacă.

Dar Mintea o împunse cu un gând: „Ce spui, fraiero? Ești de pe altă lume?  N-auzi cum zornăie banul marilor orașe a lux și plăceri, a alt stăpân? N-ai nicio șansă!”

„Ei, singură poate nu – a răspuns Inima șăgalnic – dar alături de alte inimi, nu se știe! Ia mai gândește-te tu, Minte, dacă nu cumva românul care nu-și pune inima la bătaie nu va sta cu buzele umflate, doza de cola în mâini și guma de mestecat între dinți, așteptând trenuri europene în gară la Leordeni! La așa perspectivă, mai bine toaca.”

Cultul obedienţei ca factor de promovare imediată, lingușesc deci exist.

 Un sărut dorsal la vremea lui e o investiţie de viitor, mai practică decât aurul şi proprietăţile imobiliare. Practică cinstea şi seriozitatea în societatea românească şi vei primi drept răsplată un binemeritat şut în fund. Cu o reacţie condiţionată de emoţie comatoasă în faţa prinţilor luminoşi ai autoamăgirii, românitatea din spaţiul mioritic adoră încolonarea docilă şi preamărirea ilustrului conducător. Nu este un simptom al dorului de Ceauşescu, ci prezenţa „Tatălui” în mentalul colectiv al acestei naţiuni dornice nu atât de decizie individuală, ci de direcţii, ordine şi ataşamentul la viziunea cuiva.

Libertatea, atât de preţuită la nivelul discuţiei docte a unei elite arogante, e respinsă cu obstinaţie atunci când e conştientizată perechea ce o însoţeşte – responsabilitatea. Eşti liber să spui orice, dar în acelaşi timp eşti nevoit să îţi asumi opiniile, cu toate efectele ulterioare. Conştientizând că a lua o decizie nu înseamnă doar nevoia de creativitate, investiţie şi energie, ci şi responsabilitate, individul alege, poate şi datorită unei moşteniri culturale de 5-6 decenii, calea cea mai simplă – pasivitatea şi conformarea.

De aici avem cooperarea, supunerea şi chiar depersonalizarea şi dezindividualizarea regăsită în realitatea Republicii Socialiste România, care astăzi îşi face efectele prin spectacolele de linguşeală tandră faţă de liderul infailibil.

Vina nu este a paranoicului ce îşi imaginează că devine pe fiecare zi ce trece mai perfect, mai inteligent, aproape de semizeu, ci gaşca, grupul, secta ce îi preamăresc spiritul, viziunea şi uneori o frumuseţe răpitoare inexistentă. Dacă un individ ajunge să fie sedus de propriul mit, nu ar trebui să ne surprindă asta, ci lungul şir de cetăţeni ce îşi oferă ofranda de săruturi moi pe dosul cocoţat pe soclu, necondiţionaţi de pedepse şi consecinţe tragice, ci seduşi de ideea că „mărețul lider” îi va tracta în siajul său spre culmile puterii. E o ironie amară a parvenitismului imediat, atât de des întâlnit în societatea românească contemporană. Comunismul cu cei 50.000 de securişti, cu 200.000 de informatori şi cele câteva mii de ştabi ai partidului Pile, Cunoştinţe şi Relaţii nu ar fi funcţionat în România dacă cele 24 de milioane de români nu s-ar fi conformat aproape fără crâcnire. Iar societatea post-comunistă nu va scăpa de tarele şi vechile reflexe până când generaţia conformistă nu va fi dovedită de biologie şi cimiteroză.

Oamenii au început să iasă în stradă la începutul lunii septembrie. Legea trimisă de premierul Ponta în Parlament pentru începerea mineritului cu cianură la Roșia Montană a declanșat un val de proteste care s-a prăvălit ca un bulgăre, antrenând mii de oameni din capitală și din marile orașe. 

Protestatarilor care au scandat împotriva proiectului de la Roșia Montană și a companiei canadiene Gold Corporation li s-au alăturat apoi alte mii de oameni nemulțumiți de avizarea explorării gazelor de șist pe teritoriul țării noastre.

Au continuat să iasă în stradă și medicii rezidenți, care au protestat în București pentru salarii mai mari, sindicaliștii care au pichetat prefecturile din toată țara, pentru creșterea salariului minim pe economie și modificarea legii pensiilor, susținătorii comisarului BCCO, Traian Berbeceanu, arestat preventiv, iar în această săptămână studenții au fost cei care au decis să-și exprime nemulțumirea față de subfinanțarea sistemului de învățământ, cerând acordarea a 6% din PIB pentru educație.

O toamnă a protestelor, într-o perioadă în care guvernanții trasează bugetele pentru anul viitor și iau decizii care pot reconfigura viitorul României. 

Ce înseamnă aceste proteste și cine participă la ele? Majoritatea oamenilor care participă înțeleg că protestele nu vor schimba imediat o stare de lucruri, însă sunt cu bătaie lungă și vor lăsa o amprentă. Acestea generează schimbări în timp, remodelează mentalități și aduc un plus de conștientizare pentru alți oameni. Presiunea pe care aceste proteste o generează asupra celor aflați în poziții de decizie lasă urme, iar poate la alegerile viitoare, candidații vor ține cont de ceea ce vor oamenii și își vor adapta strategiile de guvernare. În plus, generațiile de tineri, de liceeni, de școlari, care asistă acum la aceste proteste, vor înțelege că există coeziune și forța să schimbi ceva în momentul în care reușești să coagulezi în jurul unei idei un număr mare de oameni. Protestatarii fac două lucruri: pe de-o parte scot la iveală o situație care nu este în regulă, unde există o greșeală, iar pe de altă parte le atrag atenția guvernanților că, până la urmă, ei sunt cei care i-au votat și i-au instalat în funcțiile respective.

Oamenii care vin la proteste nu sunt animați de instinct, ci fac acest lucru din luciditate, din rațiune, încercând să schimbe ceva într-o vreme în care asistăm la o degradare globalizantă a societății.

„Câtă luciditate, atâta dramă”, spunea Camil Petrescu, dar, atât timp cât încă se strigă în stradă, iar oamenii sunt capabili să renunțe, pentru o cauză nobilă și o lume mai dreaptă, la frică, lașitate, oportunism și griji egoiste, încă mai simțim că la Revoluție nu s-a murit zadarnic, iar versul din Imnul Național, „croiește-ți altă soartă”, are o acoperire.