Îi vedem scandând pe stadioane, scandând uneori isteric, aruncând cu petarde, câteodată confruntându-se cu jandarmii. Dar ce îi face pe ultrași, că de aceștia este vorba, să fie așa de vocali, de agresivi? Florin Păscărița este sibian și a studiat istorie la Facultatea de Științe Socio-Umane, din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, iar în prezent este profesor de istorie la gimnaziu.
Acesta a realizat o cercetare, la un moment dat, despre Fenomenul Ultras, pentru Revista de Antropologie Culturală. L-am rugat să ne lămurească ce înseamnă să faci parte dintr-o astfel de galerie.
Ultrașii, vocali doar în peluză
Florin, în cercetarea sa a plecat de la lucrarea doctorului în sociologie și antropologului Dinu Guțu, care a analizat atent fenomenul, fiind fan al echipei Dinamo și, la rândul său, membru ultras.
„Eu nu sunt un ultras. Acest lucru vreau să-l lămuresc de la început. Dar fiind fan Dinamo, am avut ocazia prin intermediul unui prieten, care face parte dintr-o galerie, să mă «strecor» în interiorul acesteia. Fenomenul ultras este greu să fie înțeles la noi, deoarece este mai mult de underground. Presa de obicei este negativă asupra acestuia, iar eu dacă aș fi ultras, nu stăteam de vorbă cu tine. Dacă ultrașii evită ceva pe lumea asta, evită poliția și presa”, spune suporterul.
Nu e totul numai urlet
Generic, ultrașul este un susținător al unei echipe de fotbal, însă, mai mult de atât, el „luptă” pentru culori și pentru steag. „Prin luptă nu mă refer la o luptă fizică, deși sunt situații când se mai ajunge la așa ceva, dar pentru ultraserie nu acest lucru este reprezentativ. Armele ultrasului sunt mesajele pe care le transmite, faptul că e alături de echipă oriunde și indiferent de condiții.
Mesajele din galerie sună: «Suntem aici și vom mai fi, căci tot venim de când eram copii». «Chiar dacă stăm tot în furtună, noi n-am uitat de vremea bună». Ultrașii merg cu acestea la meciuri acasă și în deplasare la sute și mii de kilometri depărtare, cântă pe stadion indiferent dacă sunt minus 10 grade, dacă plouă sau ninge. Aceștia pun accent în primul și în primul rând pe mentalitate. Nu merg la meci doar să vadă meciul. Vin pe stadion să-și susțină echipa, dar mai ales să-și apere culorile clubului și onoarea. Este ca un duel medieval între peluze.
Și nu se rezumă totul în a fi acolo, în a vedea meciul și a urla. Aceștia transmit un mesaj la bine și la rău, iar în rândul ultrașilor este un cod de onoare. Sunt niște reguli nescrise”, spune Florin.
„Băieții” și „cetățenii”
Ultrașii au o anumită conduită, după cum spune suporterul. Un ultraș nu ar trebui niciodată să „lupte” cu un om care stă la tribune. Ei între ei se numesc „baieți”, iar băieții stau în peluză. Cei care merg la tribună și se uită la meci, ca la teatru, sunt numiți „cetățeni”. „Bravo lor că susțin echipa! Dar dacă este ca un ultras să aibă o rivalitate, o va avea cu alți băieți din cealaltă tribună, nu cu cetățenii. Acest lucru ține de codul de onoare.
Un ultras nu stă să se certe cu un copil, trebuie să rivalizeze cu cel considerat egal lui. Că nu sunt respectate mereu aceste principii, asta e altceva… A fost de curând un caz în care niște ultrași de la CFR Cluj, după un meci CFR-Dinamo au început să caute dinamoviști prin Cluj și au bătut niște tineri de prin Alba, care nu erau dintre «băieți». Prin acest lucru ei s-au discreditat ca ultrași, nu mai pot fi numiți așa. Au mai existat niște cazuri în care niște ultrași de la o echipă au reclamat la poliție că au fost agresați de alții din altă echipă. Așa ceva nu se face! Vorba aia: «Ori suntem băieți, ori nu mai suntem!». Dacă avem o rivalitate și ne confruntăm, iar tu accepți confruntarea, accept-o până la capăt. Nu te duce la poliție”, afirmă suporterul.
Cine sunt ultrașii
„Ultrașii sunt oameni de tot felul. Pe majoritatea «băieților» nu-i poți identifica pe stradă. Aceștia nu umblă pe stradă cu tricoul unei echipe sau cu fularul acesteia. Apoi, când ajung la stadion, își scot eșarfa/fularul și îl pun la gât. Deseori sunt îmbrăcați foarte simplu. «Cetățenii» de regulă umblă în culorile clubului pe stradă. Iar ultrașii, la fel ca suporterii simpli, vin din toate mediile, cu mai multă sau mai puțină școală. Cu familii, oameni de 40-50 de ani, care merg meci de meci în peluze, de când erau copii. Cunosc multe cazuri dintr-acestea”, spune Florin.
Steagul peluzei
În general, după cum povestește Florin, peluza este împărțită în grupuri sau în brigăzi. De multe ori plătesc o cotizație pe care o folosesc pentru a-și face eșarfe cu însemnele grupului. Fiecare brigadă are un steag pe care îl flutură. „Dacă te uiți în orice peluză vezi steaguri. Sunt steagurile brigăzilor din peluză. Iar pe lângă aceste drapele pe care le flutură, mai sunt și cele agățate pe gardul din fața peluzei. Steagul are un rol foarte important. Dacă acesta este capturat, automat grupul se desființează! Cum era în legiunile romane.
Au fost destule cazuri, de-a lungul timpului, când rivalii capturau un steag de gard, unul de brigadă și automat aceasta se desființa. Ultrașii «păgubiți» ori și-au făcut o altă brigadă, cu alt nume, dar automat acea brigadă nu mai are istorie, ori se desființa complet. Durează până îți faci iarăși un nume, trebuie să demonstrezi că meriți un anumit statut, în cadrul peluzei și față de rivali. Este o umilință să-ți pierzi steagul, să te desființezi. Acum mulți ani, băieților de la galeria de baschet, din Sibiu, le-a fost capturat steagul și au trebuit să se desființeze”, spune suporterul.
Ultraseria în Sibiu
În Sibiu, nu prea există tradiția ultraseriei, deoarece echipa este relativ nouă: „Înainte de FC Hermannstadt, era Voința Sibiu. Atunci era o emulație mai mare în jurul echpei și erau băieți hotărâți, i-am cunoscut pe unii dintre aceștia. Nu cunosc personal ultrașii echipei Hermannstadt, dar i-am observat din peluza adversă. Se vede că sunt la început de drum, puțini. Ca să se dezvolte o peluză îi trebuie timp și o mentalitate adecvată.
În România, ultraseria a început pe la jumătatea anilor 90. Atunci a început și declinul echipei Inter Sibiu, apoi a dispărut Inter Sibiu și ani de zile nu a mai apărut o echipă semnificativă în Sibiu, până la Hermannstadt. Nucleul peluzelor vine din cartier, mai ales dacă vorbim de peluzele bucureștene, mai cu tradiție. Aceștia sunt mai oldschool. Există și o scandare în care exclamă ultrașii: «Fotbal modern nu vrem niciodată!». Acest lucru se referă la marketingul din jurul fotbalului, la comercializarea acestuia, la politica corectă și așa mai departe”.
Cum devii ultras
„De multe ori am fost în linia întâi. Am un prieten foarte bun, cum am spus, și merg cu acesta în brigadă. Trebuie să-ți câștigi dreptul să fii ultras. Eu nu aș putea fi. În primul rând, trebuie să mergi meci de meci ca să fii alături de echipa ta, să participi la deplasări.
Nucleul merge la meci în toată țara și în afara acesteia. Sunt destui care își lasă familiile acasă și se duc cu echipa. E cheltuială și timp pierdut. Apoi când se fac celebrele coregrafii, trebuie să te duci să ajuți la organizare, să faci muncă voluntară. Așa îți câștigi acest drept să fii linia întâi, nu poți oricum”, spune suporterul.
Promovare proastă
Din cauză că sunt rezervați în declarațiile cu presa, ultrașii sunt văzuți ca golani, analfabeți, bețivi. „Mulți factori strică imaginea ultrașilor, chiar și actualul candidat la președinție, George Simion. Acesta nu consider că-i reprezentativ pentru ultras.
Mi se pare ireal cât de mult poate strica imaginea ultrașilor acest personaj! Peste tot vezi comentarii de genul: «Vine ăsta din galerie și face ca în galerie și urlă!». În galerie nu este totul despre urlat. Dacă vorbim de peluza dinamovistă unde am fost, aceasta este formată din avocați, doctori, profesori, nu sunt doar niște golani luați de pe stradă”, mărturisește sibianul.
Echipa are nevoie de ultrași
„Echipa are nevoie de ultrași, mai ales o echipă cu pretenții. Nu există echipă cu tradiție care nu are ultrași. Ultrașii ar trebui să pună presiune pe jucători, când e un meci important. O echipă e obișnuită ca să aibă suporterii în spate. În momentul în care suporterii lipsesc, se simte.
Când peluza cântă, jucătorii pun altfel piciorul. Crește nivelul adrenalinei. Cel mai trist mi se pare când pe stadion se aud indicațiile antrenorului. Prefer să nu vorbească nici comentatorul și să se audă numai galeriile cum cântă. Fără ultrași fenomenul fotbalului ar fi mai trist”, spune Florin.
„Familia ultras”
Pentru ultrași, chiar dacă au familie și copii acasă, ultraseria face parte din viața lor. „Băieți” sunt tot timpul, nu doar de ocazie. „M-am simțit fenomenal când am fost în peluză. A fost ceva de vis! Am simțit că fac parte dintr-o mare familie”, mărturisește suporterul.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
