Articol de Daniel Deleanu
Sâmbătă, într-un iulie rumenit de arșița care topește răbdarea și transpiră speranțele cu greu ținute în chingi, Hermannstadt a primit vizita Metaloglobusului cu gulerul ridicat, ca un june încrezător ieșit la plimbare cu pălărie nouă. Terenul vibra ușor sub crampoanele promisiunii, iar publicul sibian – adunat între tribunele Municipalului și munții care ne știu toate durerile – părea pregătit pentru un festin fotbalistic.
Și ce început de poveste am avut! În minutul 3, Tiberiu Căpușă, stâlp al flancului drept și băiat cu fruntea ca o lamă de plug, s-a înălțat aidoma unei siluete din vitraliile Bisericii Evanghelice – cel mai înalt edificiu din Sibiu – și a trimis mingea cu capul în poarta Metaloglobusului. Era ca o lovitură de tun dată cu har, nu cu ură – și parcă aerul din jur s-a înmuiat de încântare.
Apoi, în minutul 40, Ianis Stoica – cu nume, vorba lui Fănuș Neagu, „de prinț rătăcit printre ghete și fente” – a scăpat pe culoar și a trimis mingea la colț, cu o cruzime frumoasă, cum doar tinerii lipsiți de regrete o pot face. 2–0. Părea că Hermannstadt dansează cu pantofi de lac pe gazonul pe care l-a încins, aparent, fără prea mare efort. Dar ce e dansul fără un pas greșit?
După pauză, băieții noștri au ieșit pe teren ca niște elevi care cred că au luat nota de trecere din oficiu. Iar Metaloglobus, echipă care joacă fără trufie, dar cu încăpățânare, a simțit mirosul rănilor neînchise, răni pe care sibienii le au de mult timp. În minutul 58, Yassine Zakir, olandezul zburător al echipei oaspete, s-a înșurubat în eter și a trimis mingea cu capul în poartă, în liniștea unei apărări sibiene care părea dusă cu gândul la premierele de pe Disney Channel.
Și a venit fatidicul minut 77. Și a venit și Huiban. Și, vai, a venit și vinclul… Și am rămas cu gura căscată. Acel șut – cu toată frumusețea lui distructivă – a fost ca o rugăciune lansată în cosmos, care, din păcate, a nimerit exact în altarul buturilor noastre. 2–2. Și nicio strofă de consolare. Doar câteva cuvinte pentru Mister-ul sibienilor, Marius Măldărășanu: Domnule profesor, suntem oameni calzi și înțelegători în urbea de pe Cibin. Dar de câțiva ani vedem același film mut: conducem, visăm, ne lăsăm pe tânjală – și plecăm cu buza umflată. E timpul să-i învățați pe flăcăii din vestiar că meciul ține 90 de minute și că în fotbal, poezia nu ține loc de pragmatism. Că altfel rămânem un ansamblu folcloric șchiop de-o țâțână: știm să cântăm, dar nu știm să ținem ritmul când ieșim pe ușa vestiarului!
Rezultatul de sâmbătă e unul care doare mai mult decât o înfrângere. Pentru că ne arată că putem, dar refuzăm să vrem până la capăt. Și noi, sibienii cu sufletul pendulând între mândrie și dezamăgire, plecăm acasă privind în zare, căutând acel meci în care vom duce scorul până la fluierul final. Până atunci, să mai citim o dată cronicile vechi. Poate că-n ele se află antidotul pentru acest blestem de-a juca bine, însă pe puncte puține, ori chiar pe degeaba.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
