Dramele de lângă noi
Contextul economic sibian, naţional şi european este defavorabil segmentelor sociale sensibile şi defavorizate. Situaţia se amplifică, întărind sentimentele de foame, frustrare şi neîmplinire. Evitând dezbaterea şi ignorând subiecte sociale sensibile, ele se vor îndrepta către subteranele conştiinţei sibiene, unde, mocnind, vor erupe incontrolabil şi cu efecte greu de cuantificat.
Petru turiştii care viziteză Sibiul, atraşi de atmosfera medievală, de amprenta culturală săsească şi viziunea imperială habsburgică, oraşul e o minune a estului balcanic. Cine se aşteaptă să regăsească la marginea Europei o bijuterie arhitectonică, un oraş viu în care cultura, civilizaţia şi spiritul antreprenorial se identifică cu Hermanstadt?
În această minune transilvană se află însă şi drame, destine frânte, actori nevăzuţi, invizibili pentru mulţi dintre noi. Îi numim adeseori pleava societăţii, periferie socială. Sunt cetăţeni ai Sibiului, murdari, urât mirositori, ce ne zgârie retina.
Privind din afară această minoritate socială, pare dificil de acceptat că în Sibiu, fosta capitală culturală europeană, gazdă a festivalurilor de teatru şi jazz, aceşti înfrânţi ai hazardului există. Se hrănesc din gunoaie, dorm în stradă şi cerşesc mila trecătorilor.
Îi găsim în Sibiu, unde o fetiţă de 8 ani şi un băieţel de 2 cerşesc frecvent în pasajul de sub bulevardul Vasile Milea. Sunt zgribuliţi de frig, stau pe cartoane, apelând la mila trecătorilor. E o faţă fioroasă a nepăsării adulţilor faţă de copii.
Fetiţa este cea care îl ţine pe frăţiorul său în braţe. E întuneric, ger şi zăpadă, încălţările îi sunt ude şi mult prea mari. Are faţa murdară şi îmbrobodită cu o năframă de o culoare îndoielnică, o hăinuţă subţire şi pătată de găuri. Îşi strânge frăţiorul adormit în poală şi cere cu voce tânguitoare un ban.
Fetiţa spune că se află de mult pe străzile Sibiului cu fratele ei. Bântuie peste tot, dar preferă pasajul pentru că îi apără de frig. Uneori merg în intersecţii, unde unii şoferi le oferă o monedă. Pasajul e locul cel mai bun, dacă sunt suficiente cartoane.
Fraţii lor sunt plecaţi cu părinţii în Italia. Sunt în grija bunicilor, dar de obicei umblă pe străzi, singuri. Fetiţa nu merge la şcoală.
Nu sunt unicii copii pe care părinţii, societatea şi autorităţile i-au scăpat din vedere. Drama acestor rătăcitori solitari, fără un mâine, continuă în toate marile oraşe.
Pe Vasile l-am găsit scormonind în gunoi la doi paşi de centru. Nu căuta nici hârtie, nici PET-uri sau metal. Culegea ambalajele alimentare şi le scutura pentru a recolta resturile alimentare. Când m-am oprit lângă tomberon, privirea lui s-a aţintit asupra sacului de gunoi menajer. Evita contactul vizual ca o fiară haituită. Are 53 de ani, deşi arată de parcă ar fi trăit un secol, scormoneşte în gunoaie de vreo 5 ani. Şi-a pierdut soţia, casa şi locul de muncă. Doamna nu a murit şi nu era o doamnă. L-a lăsat şi plecat cu unu’ din Braşov. Vasile s-a apucat de băut, „să-i treacă”. A băut în neştire şi a pierdut locul de muncă, apoi casa, respectul de sine, până a ajuns în stradă. Doarme pe unde apucă. A trecut ierni grele, însă nu frigul îl înspăimântă. Sortează în continuare resturi alimentare, plin de satisfacţie în faţa unui colţ de pâine. Zâmbeşte, dezvelind o gură ştirbă, cu gingii îngălbenite, ivite în mormanul de barbă sură. Cere o ţigară şi se reapucă de treabă, ignorând iarna din jur.
Drama merge mai departe
Scotocind legislaţia, solicitând răspunsuri de la autorităţi, am aflat că Serviciul de Intervenţie în Situaţii de Abuz, Neglijare, Exploatare a instrumentat cazuri privind situaţia minorilor depistaţi în stradă, lipsiţi de prezenţa unui reprezentant legal, copii ce vagabondează sau care apelează la mila publicului. La sesizarea redacţiei Sibiu 100%, reprezentanţii serviciului s-au deplasat în locaţia semnalată. Răspunsul a fost că nu i-au mai găsit în stradă pe cei doi copilaşi. Autoritatea judeţeană reacţionează doar la sesizări sau când organizează patrule mixte cu Poliţia Locală. Oficial, DGASPC Sibiu a rezolvat în anul 2012 43 de cazuri în care minorii au avut nevoie de protecţie. Direcţia are în îngrijire instituţională 356 de copii. Însă la nivel judeţean sunt 583 de cazuri despre care DGASPC Sibiu ştie că au nevoie de protecţie. La cantina socială există în medie 160 de cetăţeni ce primesc două mese pe zi. Pentru a primi o masă, însă, sunt necesare acte, dosare, investigaţii, demersuri pentru un venit minim garantat. În adăpostul de noapte sunt cazaţi în acest moment 43 de oameni ai străzii. Adăpostul funcţionează în administrarea unui ONG – Consorţiul de Dezvoltare Locală.
Cum se poate rezolva această problemă socială de pe străzile Sibiului?
Mecanismul de intervenţie este distorsionat. Dincolo de cifre, de statistici şi de eforturile făcute cu fonduri şi personal insuficient, sunt realităţi dure. Reacţia direcţiei judeţene şi a departamentului din subordinea Primăriei e limitată. Legea e strictă şi adeseori lipsită de sens. În plus, adăpostul de noapte a fost amendat uneori de autorităţi, din tot felul de motive nesemnificative, precum materialul uşor inflamabil din care sunt confecţionate saltelele. Sunt controlaţi frecvent de Ministerul Muncii şi protecţiei sociale. Funcţionarii de la Protecţia minorilor sunt limitaţi legal şi cadrul legislativ în care pot acţiona este extrem de strâmt. Dacă există minori în stradă, de exemplu, sibienii pot suna la 983, apel de urgenţă, SOS minori în pericol. Adăpostul de noapte are şi el un telefon: 229 530.
Responsabilitate
În perioadele foarte geroase, Serviciul de Ambulanţă, Poliţia sau Protecţia minorilor îi adună de pe străzi sau din gara CFR pe aceşti oropsiţi ai sorţii, îi trimit la adăposturi, orfelinate sau azile. Dacă au buletin de Sibiu!
Unii cetăţeni, foarte puţini, se implică. În mod real, autorităţile, ONG-urile şi cultele sunt depăşite de situaţie, limitate legal sau indiferente. Sibiul şi-a delegat entităţilor instituţionale mila şi responsabilitatea. Rezultatul e neplăcut. La adăpostul de noapte sunt tineri care au fost instituţionalizaţi anterior în orfelinate, batrâni cerşetori care nu vor să se spele, pe motiv că, dacă ar fi curaţi, costumaţia ar fi „nepotrivită” pentru cerşit.
Autorităţile române cheltuiesc pentru câinii comunitari sume mai mari de bani decât pentru copiii străzii. ONG-urile sunt mai interesate de protecţia câinilor comunitari decât de oameni. Din păcate, cetăţenii Sibiului, ca mai toată societatea românească, au preferat să ignore fenomenul. Dacă fiecare cetăţean care întâlneşte un copil cerşind, un bătrân dormind sub cerul liber sau scormonind în gunoaie s-ar implica măcar cu un telefon, situaţia poate ar avea şanse de schimbare.
Pentru că dincolo de murdărie, de mizerie, de chipurile cu priviri golite de speranţă, aceşti oameni, bunicii şi copiii noştri refugiaţi pe străzile Sibiului, nu sunt o plagă, ci concetăţenii noştri. Sunt oameni cu vieţi amputate, destine frânte, părăsiţi de o societate obosită, stresată şi indiferentă. Aşteptând ca cineva să rezolve problema, amânăm şi trimitem la tomberon destine.
