Mă gândeam să lăsăm „Iarna vrajbei noastre” (politice) – pentru cei care au uitat, titlul dintre ghilimele aparţine scriitorului american John Steinbeck – şi să facem apel la al nostru George Topârceanu – pentru cei care au uitat, poet român extrem de savuros.
Precizările, cred eu, sunt necesare, deoarece pe măsură ce arta coboară spre kitch sau chiar grotesc, nici cultura generală nu şi-a mai păstrat scânteierile de altădată. Vezi manualele după care se învaţă azi în şcoli, mai ales istoria şi literatura românilor, ronţăite de moliile reformatoare într-ale învăţământului.
Dar să revenim la Topârceanu, pentru că poezia lui, „Primăvară”, poate fi un mărţişor de primă mână, fie că o primiţi citind-o, fie cântată de vechea şi romantica trupă Mondial: „După-atâta frig şi ceaţă / Iar s-arată soarele, / De-acum nu ne mai îngheaţă / Nasul şi picioarele!…” S-o credem noi! De pe acum ne pregătim să ne îngheţe şi mai şi la iarna viitoare. Preţul gazelor va tot creşte, al curentului la fel, iar grosimea obrazului politic nu apără de frig precum şosetele de lână. Dar să-i lăsăm, e Postul Mare, să dăm dovadă de iertare. Mai bine să vedem cum ar arăta lumea dacă am trăi după rânduiala lui Dumnezeu, în pace.
Din câte ştim, Dumnezeu i-a dat bărbatului să propovăduiască cuvântul Adevărului. În schimb, femeii i-a poruncit să tacă, deoarece orânduise pentru ea ceva mult mai complicat: să fie izvorul vietii. Şi pentru aceasta i-a dat şi o putere extraordinară: dragostea. Dar nu orice fel de dragoste, ci pe aceea care “îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”. Întâia epistolă către corinteni a Sf. Apostol Pavel (cap 13) răspunde de doua mii de ani tuturor celor care se întreabă: oare mă iubeşte?
Românii mai au şi un mare filozof, pe Lucian Blaga, interzis cândva de comunişti – azi “interzis” prin ignorare – şi care înţelege genial femeia: Ea este elementul rostuitor, rostuieşte adică destine, prin iubire dă rost vieţii Oamenilor pe care-i formează în copiii ei. În timp ce bărbatul – elementul rotitor – duce înainte istoria prin înţelepciune. Există însă şi reversul medaliei, când bărbatul, împotrivindu-se menirii sale, în loc să slujească Adevarului, slujeşte minciunii, strâmbând astfel căile istoriei spre înapoi, spre repetabilele ei dezastre. Femeia în schimb, împotrivindu-se menirii ei, devine din izvorul vieţii un izvor al morţii. Iată, pe scurt, sinteza politică şi socială a săptămânii televizate, care cuprinde şi “ziua femeii”. Politic, tatăl minciunii a fost slujit pe săturate. Cei mai mulţi spun că sunt sătui de manipulare pâna-n gât. Iar în societate – anarhie curată, ce mai. Citeam deunăzi într-o minunată carte chiar despre femeie că, în vreme de anarhie şi dezordine ea devine forţa dizolvantă a societăţii prin depravare şi sterilitate voită, trăind – pentru propria plăcere şi frumuseţe – toată gama de cruzimi a egoismului. Ce mai contează straşnicele chefuri… de post? Doar e ziua “femeii”!!!
Există însă în tradiţia românilor Femeia la vreme de înaltă disciplină morală: Ea este puterea conservatoare a unui neam – cum spune aceeaşi minunată carte. Ea asigură stabilitatea familiei, viitorul neamului, rostuieşte destine, dă Viaţă vieţii. Nu butonaţi, că n-o s-o vedeţi la televizor. E ocultată în România profundă, aşteptând cu bunăcuviinţă sărbătoarea Buneivestiri.
