Drag mi-ar fi fost să vă împărtăşesc o poveste fină, ca o ciocolată caldă, despre magia Crăciunului. Nu comercială, cu zornăit de cumpărături, gingălbelsuri, mericrismăsuri, reni şi moşi laponezi. Ci despre lumina feerică din nopţile de Crăciun ale copilăriei, cu zăpezi sclipind albastre şi care scârţâiau de ger, cu zvon de colinde ca un cor de îngeri şi cu bucuria simplă a oamenilor de a se privi în ochi şi de a se pofti în casă. Sau poate despre dorul din inimă cu care Omenirea aştepta acum mai bine de 2 000 de ani venirea Mântuitorului. Dacă s-a fi putut, chiar la gura sobei. Ar fi fost binevenit un moment de tainică pace înainte de Crăciun.
Doar că eu nu ştiu o poveste lungă şi plină de mistere, precum basmele copilăriei. Căci prin natura meseriei am alergat o viaţă cu microfonul din loc în loc şi din om în om. N-am avut răgazul să scriu pe îndelete o carte.
Poveştile mele stau precum stăteau fotografiile grămadă în cutii de carton, pe vremea când nu exista internetul. Să deschizi cutia, să scoţi tot câte o poveste şi să te cuibăreşti în amintirea ei sau s-o dai mai departe, are farmec, ce-i drept. Dar ele nu sunt mai mult decât însemnări de reporter. Aparent n-au legătură una cu alta. Dar un fir fin, auriu, aproape imperceptibil le leagă de o tainică durere – neamul românesc – şi de singura cale care l-ar putea face fericit: întoarcerea la Hristos, ca în vremuri străbune.
Nu mai ştiu unde şi când am dat peste o poveste despre diferenţa dintre rai şi iad. Se spune că ucenicul unui mare duhovic l-a rugat pe acesta să-l lumineze în astă problemă şi atunci avva i-a spus că se va ruga lui Dumnezeu să-i descopere ceea ce ucenicul său voia să afle.
Rugăciunea duhovnicului i-a fost ascultată şi la ceas de seară ucenicul a avut parte de o călătorie în duh, mai întâi în iad. Acolo era plin de mese întinse, încărcate cu tot felul de bunătăţi, doar că oamenii care şedeau la mese nu aveau disponibilă decât mâna dreaptă şi şi aceea se lungise un metru de la cot, aşa că nimeni nu putea băga în gură nimic din bunătăţile aflate pe masă. Fiecare se chinuia de foame şi de poftă, iar disperarea aceasta fără de sfârşit se citea pe toate feţele. Ucenicul s-a cutremurat.
Apoi a văzut raiul. Aceleaşi mese pline de tot felul de bunătăţi, la care şedeau oameni veseli şi fericiţi, deşi aveau disponibilă tot numai mâna dreaptă şi şi aceea se lungise un metru de la cot. Chipurile le erau însă luminate, căci descoperiseră bucuria de a se putea servi unii pe alţii, fiecare ducând câte o îmbucătură din deliciile de pe tipsii la gura aproapelui său care şedea un metru mai încolo la masă. Aşa a priceput ucenicul că diferenţa între rai şi iad o făcea iubirea din porunca lui Hristos: iubeşte-ţi aproapele!
Aceasta este marea lecţie pe care o avem de învăţat acum noi, românii, acum când trăim ceea ce Sfânta Scriptură numeşte „începutul durerilor”. Îi zice Cartea Cărţilor, pentru că în ea ai toată înţelepciunea de care ai nevoie. Ea vorbeşte tuturor şi fiecăruia în parte pe limba lui, iar înţelesurile ei sunt la îndemâna oricui. Evident, doar pentru cine vrea să priceapă!
