Sf. Părinți au arătat că, între credință și știință, nu poate exista decât armonie creatoare. În afara ei se cade în debusolare totală.
Din păcate, mai auzim credincioși care condamnă știința, din cauza unor erori umane. Dar, în fapt, ei folosesc aceeași metodă cu ateii, care condamnă Biserica din cauza unor imoralități ale slujitorilor bisericești. Nici super-evlavioșii, nici hiper-raționaliștii nu au adus servicii omului integru, înzestrat armonios cu rațiune și cu sentiment.
Cel mai bun exemplu din istoria Bisericii, în privința armonizării științei cu credința, este modul stabilirii datei Paștilor.
Surprinzător, încă din primii ani ai Bisericii, creștinii nu s-au înțeles când să serbeze Paștile. Pentru a pune capăt acestei polemici, Părinții de la Sinodul I ecumenic (Niceia, 325) au avut o idee genială! Și anume, au recurs la stabilirea Paștilor pe cale științifică, iar nu pe cale teologică: „Paștile să fie în duminica ce vine după prima lună plină, după echinocțiul de primăvară și să nu coincidă cu Paștile evreilor”.
În Biblie nu există nicio referire la „echinocțiul de primăvară” sau la „lună plină”. Din aceasta se vede că Părinții au vrut să stabilească un criteriu obiectiv, exact, științific, chiar ne-biblic, dar acceptat de toți.
În această perspectivă, cel care avea să unifice calculele pascale a fost tocmai un stră-român, Dionisie Exiguul, din Dobrogea. După el, toată creștinătatea a serbat Paștile la aceeași dată. Această unitate a durat până în anul 1582, când creștinătatea iar s-a dezbinat, situație rămasă până astăzi.
Acum auzim de noi discuții pascale. Pentru a le înțelege, trebuie să redescoperim sensul autentic al hotărârii Sinodului I ecumenic. Adică, Sf. Părinți au stabilit incontestabil, ca factor de unitate pascală, exactitatea astronomică. Altfel n-ar fi recurs la ea. Și fără ea, putem fi, oare, în duhul Părinților, împlinitori fideli ai deciziei niceiene?
