Există printre noi suporteri și, mai ales, microbiști de fotbal care își urmăresc echipa și performanțele acesteia peste tot. Acasă, în deplasare, indiferent de rezultate, vor să fie alături de echipa favorită și să trăiască cu idolii lor tot ceea ce înseamnă o echipă, galerie, atmosfera unui stadion și chiar a unui oraș.
De multe ori, își lasă familia și cariera deoparte, în week-end, pentru a fi alături de echipă sau de membrii galeriei și de a trăi momente unice, indiferent că este vorba despre victorie sau înfrângere.
Să fii suporter înseamnă să susții echipa în orice condiții, chiar și în momentele grele. Atunci se spune că se vede atașamentul unui suporter, exact când echipa favorită joacă prost și nu câștigă. De ceva timp, a apărut în fotbalul românesc, importat de dincolo, și termenul de „groundhopper”, adică un suporter al fotbalului în general, ce presupune participarea la meciuri pe cât mai multe stadioane diferite (fenomenul este intitulat generic groundhopping). Practic, devii un suporter al fotbalului universal și te bucuri de sportul acesta în sine.
Fenomenul a apărut în anii ’70 în Anglia și abia în anii ’80 a luat amploare în Germania, iar în România după 2015. Oarecum normal, pentru că a fi groundhopper implică și cheltuieli financiare costisitoare. Practic, zbori de pe un stadion pe altul.
Un astfel de groundhopper, ce-i drept pe măsura traiului financiar din România, este Adrian Rentea, un medieșean, după mamă, stabilit la Tg. Mureș. Însă înainte de a deveni groundhopper pe stadioanele Europei, este suporterul echipei Steaua, mai exact CSA Steaua. Dar nu are nimic cu FCSB lui Gigi Becali. Și asta, datorită fotbaliștilor de excepție care au luptat pentru clubul militar. Iar echipa favorită din Europa este Atletico Madrid, cu fabulosul său stadion Wanda Metropolitano. Însă medieșeanul a fost prezent și pe vechiul stadion al lui Atletico, Vicente Calderon. „Este o adevărată nebunie să asiști la partide. E ceva unic. Nu pot descrie atmosfera pe care am întâlnit-o pe aceste stadioane”.
În viața de zi cu zi e dispecer, dar în timpul liber e groundhopper, suporter stelist și poet. ”Anturajul m-a făcut să mă apuc de fotbal. Îmi aduc aminte primul meu meci, Steaua-Dinamo, în ’99. Am îndurat un frig prin București! Bătea vântul îngrozitor. Următorul meci a fost o finală de Cupa României jucată de Steaua cu Rapid, în care Miodrag Belodedici a înscris fabulos pe final de meci. Eram un grup din Târgu Mureș-Reghin care frecventam meciurile.
Odată, în timpul unui meci, ne-am dat seama că dacă nu plecăm spre gară pierdem trenul și altă cazare nu aveam, în afară peroanele din Capitală. Am zis că ne pornim, dar în momentul când ai noștri au dat gol, nu ne-a mai trebuit nimic. Am plecat spre Gara de Nord, dar era închisă, am stat cu băieții de acolo în afara ei, a fost o atmosferă interesantă. După mai multe meciuri, Steaua a rămas echipa mea de suflet. Pe vremea mea, Steaua mergea foarte bine, avea un joc de pase excelent. Primul meci al Stelei pe care mi-l amintesc a fost finala Cupei Campionilor Europeni, cu Milan, în ’89, pe care l-am văzut la televizor cu familia. Țin minte că tata nu avea stare, se plimba prin casă, venea, mai dădea un ochi la televizor, mai înjura, atunci roș-albaștrii au pierdut cu 4-0. Am rămas cu Steaua, deși aveam prieteni din cartier dinamoviști”, povestește Adrian.
Peste 200 de meciuri cu Steaua
”Nu mai țin minte la câte meciuri ale Stelei am fost. Acum mai mulți ani mi-am numărat colecția mea de bilete și ajunsesem la peste 200. Pe lângă acestea, am vreo 4 clasoare de fotografii cu jucători, plus alte obiecte rare. Aveam mai multe, dar mama obișnuia să mi le rupă când luam note proaste. Ce frumos ar fi fost să le fi avut acum acele fotografii”, spune Adrian.
Are abonament la Ghencea, la CSA Steaua, dar a mers și în afara țării cu echipa lui favorită, când era patronată de Gigi Becali. ”Am mers cu Steaua și în afara țării, primul meci a fost Praga, în 2007. Apoi, la câțiva ani mai târziu, la Liverpool. Mi-aduc aminte că am mers de la Târgu Mureș cu autocarul la Budapesta, pe urmă am luat avionul, al doilea avion, că pe primul l-am pierdut, nu mi-a zis că trebuie să faci check-in-ul. Am ajuns în Londra, m-am întâlnit cu niște prieteni și am intrat cu 5 minute înainte să înceapă meciul. Am ajuns fix în momentul când intrau jucătorii pe teren. După meci am plecat la Londra din nou și până ce a venit avionul am mai vizitat Stadionul lui Arsenal, pe vechiul Highbury. Pe urmă am fugit la aeroport, am panicat însoțitoarele de zbor că am pierdut avionul, dar nu îl pierdusem. În final, a fost totul bine”, mărturisește Adi.
Groundhopper cu origini medieșene: 30 de stadioane, mii de amintiri
A mers la meciurile mai multor echipe din afară și la aproximativ 30 de stadioane din Europa, fiind un adevărat groundhopper la modă acum. ”Întotdeauna am încercat să combin plecările mele cu Steaua cu alte meciuri. De exemplu, cu alte meciuri, dacă aveam o escală, cât așteptam avionul mai vizitam un stadion. Când juca Steaua la Porto, am căutat avion și am găsit doar cu escală la Londra. Ce să fac acolo cât așteptam decolarea? Hai să caut un meci, Arsenal cu Anderlecht se juca atunci, alt meci. După, am mers în Portugalia, la Vila do Conde cu Rio Ave. Ploua torențial, ne-am pierdut steagul cu Steaua, l-am găsit în tribună la alți români. M-am certat cu organizatorii, eu eram nervos că se organizează pe un asemenea timp”, povestește Adrian, din peripețiile cele mai neplăcute ale lui ca groundhopper.
Cultura stadioanelor
Îl atrag la stadioane felul cum trăiește omul meciul; atmosfera e o altă cultură acolo, în Occident. ”În 2000 simțeam atmosfera meciurilor și în România. Mi-a plăcut cum se adună lumea, eram primii pe stadion apoi venea o mașină de oameni care mergeau la vopsit de steaguri, apoi ajungeau și restul suporterilor. În Europa, în Top 5 campionate, lumea, înainte de meciuri, merge la cârciumi. Doar că ei, față de noi, în 5 minute sunt pe stadion”, susține Adrian.
Un nou stadion, o nouă poveste
L-am rugat pe Adrian să ne enumere cele mai importante stadioane pe care a fost. În sufletul său e loc doar pentru Atletico Madrid. Merge cât de des poate, ajutat și de prietenii săi buni. ”Stadionul lui Bayer Munchen, Allianz Arena, este singurul stadion pe care l-am vizitat fără să fie un meci anume. Acum zic că nu merită să dai 20 de euro ca să vezi un stadion gol. Că ne spunea ghidul să strigăm ca să auzim acustica, asta era partea a doua. Măcar au muzeu cu toate cupele. În Germania, am mai fost în Schalke, Munchen, Bochum, Dormund, am prins sferturi de finală în Liga Campionilor, între Dormund și Liverpool, a fost foarte interesant pentru că galeriile au același imn – You’ll never walk alone. l-au cântat împreună, dar nu se ceartă pentru el. În Italia, am fost la Olimpico, la meciurile lui AS Roma, San Siro, la partidele lui Inter și AC Milan, la o echipă din liga a doua – Renato, Torino, Como, Lecco, ultimele rivale, care sunt despărțite fizic de lacul Como. O rivalitate locală fabuloasă. A văzut și meciuri ale echipei Monza, a lui Silvio Berlusconi. La un moment dat, stăteam cu berea pe stadion și trece un domn care dădea salut cu toată lumea, dar eu l-am ignorat. Cred că eram singura persoană de pe stadion care nu l-a băgat în seamă. Era tocmai Berlusconi!
La Bologna, am prins un campionat OLDBOYS. Toată ziua am stat și m-am uitat la meciuri, nu mai știu câte ore. Era vară, nu se făceau campionate. În Anglia, am fost la Londra, la partidele lui Chelsea și Tottenham, Liverpool și Huddersfield. În Spania, la Barcelona, Madrid, granzii fotbalului european. În Portugalia, la Rio Ave, în Olanda la Ajax. În Elveția, la FC Basel, cu Steaua, am plecat cu doi inși, cu mașina tatălui unuia dintre ei. Aveam doi șoferi, dar doar unul a condus. Și acela șofer ocazional, deoarece cea mai mare parte a timpului era plecat cu vasul, pe mare, din cauza serviciului. Am luat o hartă de la graniță cu juma de Austria, am ratat de două ori ieșirea de pe Autostradă, am făcut o românească, ne-am întors pe contrasens. Dar spre mirarea noastră am ajuns în Elveția cu bine. La controlul vamal polițiștii au observat vraiștea din mașină și au spus ,,Dieses sind die Hooligans”, ,, ăștia-s huligani”. Ne-au dat jos din mașină și ne-a controlat tot, ne-au hainele cu două degete, de frică să nu se contamineze, bănuiesc, dar nu au găsit nimic în neregulă și ne-au dat drumul”, ne relatează Adrian.
În Estul Europei nu a fost. Cel mai frumos stadion ca arhitectură oldschool, spune Adrian, este pentru el vechiul stadion al lui Tottenham, White Hart Lane, iar cel cu arhitectură mai nouă este gazda echipei Arsenal Londra, Emirates Stadium. Cel mai fain meci, ca atmosferă, i s-a părut pe stadionul lui Schalke 04, într-o zi de 1 decembrie, la meciul Steaua-Schalke 04, meci jucat în Europa League. În schimb, cel mai scump bilet a fost Franța-România 200 de euro la Campionatul European din 2016. Jucătorul lui preferat actual, din afară, este fundașul Virgil Van Dijk de la Liverpool FC, iar din toate timpurile fotbalistul german Lothar Matthaus. De la Steaua este „Fiara” Marius Lăcătuș, însă i-au plăcut și alți fotbaliști de top de la aceeași echipă. Cea mai frumoasă galerie o are echipa Crystal Palace FC, care joacă pe arena Selhurst Park Stadium. Adrian spune că atmosfera creată de suporterii echipei locale se apropie cel mai de mult de atmosfera existentă pe marile stadioane de pe Bătrânul Continent. „Corul galeriei se manifestă în stil european, de aceea cred că este cea mai europeană galerie ca stil de scandare, intonare imnuri și amplitudine. Un stadion cochet, cu o atmosferă de mare echipă”.
Poezie… ca pe stadion
Fotbalul și poezia rămân principalele sale pasiuni. Îi este greu să aleagă între ele, însă poezia și fotbalul, în special atmosfera de pe stadioane pe care le-a vizitat, sunt experiențe maxime pentru el.
”Am două volume de poezie publicate. Nu știu dacă e o pasiune, poate mai mult o povară. Te omoară încet. Poezia este evadarea din cotidian, dar când ești conștient de acest lucru, devine ca un medicament pe care ești nevoit să îl iei. Trebuia să am trei volume de poezie, dar editorul care se ocupa de ultimul volum mi-a dat țeapă, a fugit cu banii. Oricât de greu ar fi de crezut, există escroci și în domeniul poeziei“, spune Adrian. Acesta spune că poezie încă o să mai scrie, pe stadion încă o să meargă. Adi este omul care trăiește viața cu pasiune și continuă să facă aceasta fără să asculte de gura rea sau critica peste măsură a lumii.
