E toamnă târzie, în copaci au rămas puține frunze, mai deschise la culoare, cele ruginii au îmbrăcat deja pământul pregătit de brumă și mai târziu de zăpadă. În văzduh se văd niște nori negri care dau să se adune. Nu vine ploaia, vor doar să încerce credința ciobanului care se pregătește pentru căderea serii. Câțiva ani a hrănit bacele țurcanele ca să poată să le ia haina.
Se uită prin jur, caută niște lemne ca să facă un foc. Deja dă să se întunece, când brațul muncit al ciobanului învârte cu melesteul în mămăliga vârtoasă. Lângă el, un alt ceaun este plin cu sloi de oaie pus de cu vară special pentru acest drum lung. În jurul lui, numai behăieli de oi și lătraturi de câini, cine știe ce o fi văzut, nu mai sunt la munte ca să intre vreo lighioană între oi. Baciul termină ospățul ciobănesc și se pune să doarmă. Se bagă în cojoc, îl îndoaie într-o jumate și pune o partea de jos între picioare, iar cu cealaltă se acoperă, ca să nu intre apa în el, și închide ochii. Cine știe ce o fi visând…
„Cojocul este casa ciobanului”
Tabloul descris anterior este o scenă clasică a cărei personaj principal este ciobanul. „Cojocul este casa lui”, îmi spune Vasile Gîndilă, cojocar tilișcan. Pe tatăl lui, de la care a învățat meserie, tot Vasile îl chema, acesta era considerat ultimul cojocar din Tilișca, s-a dus, Domnul să-l ierte, anul trecut. Dar încă trăiește prin îndeletnicirea feciorului său. „Tatăl meu a învățat meserie de la fratele său, Ion, care era cu zece ani mai mare decât el.
Pe când avea 15-16 ani, unchiul Ionică a fost dus în Jina în ienășie (ucenicie), pe atunci feciorii erau duși 4-5 ani la un meșter ca să-i învețe meserie. Unchi-miu a învățat să facă pieptare brodate. Apoi l-a luat pe tata lângă el ca să învețe și el. A prins iute, mai târziu unchiul Ionică a trecut la alendeloane, iar tatăl meu a rămas la cusut, astfel s-a apucat de făcut cojoace. A cusut până la vârsta de 84 de ani, apoi după doi ani a murit, în aprilie i-am făcut de un an”, îmi povestește cojocarul cu o voce tristă.
Diferența dintre bitușcă și cojoc
Mă aflu în atelierul lui Vasile Gândilă. Nu trebuie să-l rogi ca să-ți povestească despre cum se face un cojoc. Îți spune ce vrei să știi cu o energie molipsitoare. În locul unde ne aflăm, gazda mea îmi spune că a fost o șură înainte, pe care mai târziu a făcut-o atelier. Dar nu este doar o cameră de lucru; sunt trei. Intrăm în prima, te izbește un miros de oaie de când pui capul pe ușă, dar nu unul neplăcut. Peste tot numai piei de oaie, unele cusute parțial, altele pregătite pentru cojoace, altele pentru bituşti.
Cojocarul îmi explică faptul că bituștile se fac din piei de miel, iar cojoacele din piei de oaie. „Dacă am fi să comparăm cojocul cu bitușca, bitușca ține mai de cald, dar cojocul are o durabilitate mai mare. Pe un cioban care poartă regulat cojocul îl ține doi-trei ani, dar poate să doarmă și în zăpadă. Poate sta și o săptămână pe ploaie în cojoc. Lâna de oaie e ca o claie de fân greblată, se scurge de pe ea pai pe pai și nu ajunge la piele”, îmi mărturisește Vasile.
Pregătirea pieilor
Cojocarul din fața mea ia o piele mare de oaie și îmi explică faptul că are nevoie de cinci-șase de astfel de piei ca să facă un cojoc și de opt piei de miel ca să facă o bitușcă. „Pieile de oi pentru cojoace sunt bune în perioada dintre Sfântul Dumitru și Crăciun, deoarece atunci firul de la baza lânii este mai gros, altfel se ridică firele”, îmi explică Vasile ferind firele de pe o pieile și arătându-mi rădăcina lor groasă. În camera unde ne aflăm, gazda mea îmi spune că face mai multe procedee. Primul este conservarea și sărarea pieilor, desigur, după ce sunt alese. Se cunoaște după blana oilor dacă ai luat pieile din târle diferite, chiar dacă rasa de oi este aceeași. Și, da, blana țurcanelor este cea potrivită pentru coaserea cojoacelor. Se lasă pieile în sare 10-15 zile, apoi se spală și se pun la uscat pe niște bute de lemn.
Vasile îmi face semn să mă duc după el, intrăm în altă cameră, din nou, piei de oi peste tot, dar aici se fac alte procese. Se urcă pe o scară de lemn, merg după el. Ajungem într-un pod unde sunt puse la uscat piei și mai sunt depozitate și cojoace finalizate. Are numai cojoace și bituști clasice, nu cu mâneci. „Trebuie să folosesc trei piei în plus ca să fac mâneci la un cojoc. Acele mâneci erau mai mult pentru fală, nu aveau o întrebuințare propriu-zisă. Da, puteai să folosești mânecile pe post de pernă sau să bagi ceva de mâncare în ele, dar nu se merita”, îmi explică gazda mea.
Coborâm din pod și îmi arată următorul pas, și anume curățarea pieilor în mașina de cărnuit (care ia grăsimea și carnea de pe pile), o mașinărie zgomotoasă. Apoi scoate pielea o și leagă cu o funie, iar cu o unealtă în care a băgat un picior, pentru a se sprijini, trage pielea cu un fel de lamă, ajutat și de o piatră de râu. „Așa se curăță pielea la final și se întinde”, îmi spune.
După această procedură ne întoarcem în prima cameră. Aici îmi zice că spală iar pieile și le pune într-o substanță numită crom. „Pe vremuri foloseam argăseală pentru spălarea pieilor, adică apă, sare și tărâțe, atunci ieșea pielea mai albă, de la crom iese puțin albăstruie. Diferența este că pieile spălate cu crom sunt mai durabile”, îmi spune cojocarul. După ce pieile sunt spălate, folosind un dispozitiv care le învârte, se scot la uscat.
Într-un colț, pe niște lână, niște căței de nici o lună stau și scheaună. Mai trece câteodată mama lor pe la ei, o cățelușă mică lungă neagră cu maro. „Pe vremuri cățeii ciobănești fătați iarna erau ținuți de cioban în cojoc”, îmi spune Vasile. După întindere, ajungem la procedeele finale, tăierea pieilor și coaserea cojoacelor. „Un cojoc îl coși repede dacă ai mână bună, și într-o zi dacă te ții de el”, îmi spune nevasta cojocarului. Ca să-mi arate, Vasile ia o piele de oaie o întinde pe masă, pune metrul și îmi demonstrează cum se iau dimensiunile pentru tăierea pieilor. Se taie pielea, apoi se coase, totul manual folosind un ac cu trei dungi, un ac special făcut chiar de Vasile, pe vremuri găsea o astfel de unealtă în comerț. Și coase…
Ultimul cojocar din Tilișca?
Pieile, Vasile le ia de la un abator autorizat. „Tata când făcea cojoacele, Dumnezeu să-l ierte, lucra cu pieile clientului. Se făcea transhumanță foarte mult pe atunci, iar în transhumanță se stricau cojoacele. Le punea pe un măgar, ba nu lega cojocul bine pe măgar și îl călca în picioare, îl rupea cumva. Ciobanul avea un măgar, doi, doar pentru cărat cojoace. Acum oamenii le cumpără și de frumusețe. Sunt ciobani care nu mai au oi și vor să aibă unul ca amintire. În ziua de azi au ieșit haine care țin căldură aproape ca un cojoc și sunt și mai ușoare”, mărturisește cojocarul.
Vasile lucrează la cojoace împreună cu soția sa, la fel cum lucra tatăl său împreună cu mama sa. Cojoacele lui au ajuns în toată țara, chiar și în afara ei. Coase de plăcere. Din păcate, Vasile chiar ar putea fi ultimul cojocar din Tilișca. Dar cine știe, așa s-a zis și de tatăl său…
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
, pe atunci feciorii erau duși 4-5 ani la un meșter ca să-i învețe meserie.){kind=link}