Costi Boșneag este omul care a participat la trei conflicte, pentru trei guverne, pe trei continente diferite. Primul conflict la care a participat, chiar fără voia lui, l-a făcut să scrie o carte, „Involuntar în Războiul Altora”. Cartea este o mărturie despre ororile prin care a trecut.
Urc pe motocicletă, împreună cu un prieten și mă îndrept spre casa sa. Cum altfel poți merge acasă la un fost soldat, dacă nu pe motocicletă? Vremea se anunță a fi una frumoasă, vântul adie lin și soarele se reflectă în astfaltul încins. După cam jumătate de oră, ajung în Porumbacul de Sus, acolo unde fostul mercenar a ales să-și trăiască restul vieții, odihnidu-se după atâtea experiențe traumatizante, căci nu numai trupul îl are ostenit, ci și sufletul. Costi mă întâmpină în fața căbănuței lui, ruptă parcă de restul lumii, înconjurată de niște perdele de copaci. Doar câinii, tovarăși de nădejde, mai rup din liniștea covârșitoare.
Începuturile
Ne-am așezat pe terasă. Sunt aproape copleșit. Nu-mi aduc aminte să mai fi întânit un om care să fi fost în război. Costi are 54 de ani. Se așază pe balansoar, îmi toarnă un pahar cu apă și începe firul poveștii: „Sunt născut și crescut în București, dar în clipa de față Bucureștiul nu-mi place cum arată și nu din cauza clădirilor, ci a societății, a oamenior care s-au schimbat foarte mult. Și nu în bine. Am terminat liceul în `88. Nu am fost interesat să fac studii superioare, vremurile au fost de altă natură, am avut alte preocupări la acea vreme. Dar am terminat un curs la Staffordshire University din Marea Britanie, necesar pentru a deține o licență de Public House Manager”.
Batalion disciplinar
L-am întrebat pe Costi cum a fost în armată: „În timpul Revoluției eram în serviciul militar. Aveam deja un an. La începerea Revoluției eram la o unitate care se numea pe atunci «Unitate Militară Disciplinară de Reeducare prin Munca Socialistă». Ceaușescu avea pe atunci legal doar un batalion disciplinar, cel de la Caracal, unde cei care satisfăceau stagiul militar (în cazul în care făceau anumite acte, considerate criminale sau ilegale) erau judecați de un tribunal militar și condamnați, executând pedeapsa, apoi își continuau stagiul militar.
Acel batalion nu ar putut face capacitativ la câte s-ar fi întâmplat la nivelul armatei române, să zicem în decurs de un an. Așa că existau mai multe unități denumite cum am spus anterior. În cadrul acestei instituții nu mai aveai dreptul la însemne de armă, nu mai aveai dreptul să porți armament și erai folosit în munci foarte grele: în agricultură, în mine, în construcții, în Deltă la stuf. Era un fel de muncă silnică, singurul avantaj fiind că perioada în care erai în acest centru echivala cu stagiul militar”.
Ajunge la această unitate de „delicvenți” ca urmare a unei scrisori în care înjura toată familia «Conducătorului iubit». Generalul Vlad interceptează scrisoarea, familia lui Costi fiind oricum urmărită pentru că frații săi mai mari încercaseră să fugă din țară. Mai mult, unul din ei chiar reușise să treacă granița. Costi ajunge, la unitatea care a construit pista de aterizare și decolare de la Aerodromul Militar din Câmpia Turzii. „Acolo am aflat că se afla toată scursura armatei, erau peste 90 de analfabeți care se considerau la mentalitatea vremii respective veterani față de noi. Considerau o insultă față de ei că am terminat un liceu. Ne-am întânit cu un nivel de muncă extraordinar de greu și de mare. Șapte zile pe săptămână, de la ora 5 jumătate dimineața până la 11 noaptea. Nu aveam apă, acesta este o regiune care are problemă cu apa.
Toată perioada de vară cât am stat acolo beam apă din șanțuri de irigații. Și asta dacă reușeam să găsim apă. Hrana era mai mult decât mizerabilă, noroc că de-a lungul pistei de avioane erau lanuri de porumb. Am mâncat în acea vară porumb sub toate formele: crud, fiert, copt, ars, băgat în smoală, la 380 v, tot ce ne venea în cap. Au trecut 35 de ani și nu cred că am mai mâncat 10 știuleți de porumb. Nu voiam să mai văd porumb în viața mea. Am stat aproximativ patru luni acolo. Apoi, eu m-am transferat în sediul unității, care era în Cluj. Revoluția m-a prins la Cluj pe mine”.
E vremea libertății. Și a plecării din țară
Evenimentele din 1989 îl găsesc pe Costi la aceeși unitate disciplinară. Aici, i se ordonă să tragă în revoluționari. Se baricadează, împreună cu colegii, în dormitoare, cu toată muniția primită, și refuză să execute ordinul.
A venit libertatea. Și, cu ea, tentațiile care au fost suprimate atâta amar de vreme. „Tu cum ai reușit să pleci din țară?”, îmi întreb gazda. Intră în casă, stă câteva secunde și se întoarce cu o carte în mână. Deodată, începe să picure afară. Coincidență sau nu, cerul vrea să dramatizeze parcă mai mult povestea. Îmi dă cartea în mâini. Tresar. „«Involunar în Războiul Altora» este o carte pe care nu am vrut să o scriu, dar tot am fost împins de la spate. Este un capitol din viața mea, este primul conflict la care am luat parte: războiul din Bosnia și Herțegovina. Am terminat armata în `90.
Până în `92 am făcut diverse munci. În acel an am urmat singura școală de cascadori făcută de Szobi Cseh. Am absolvit-o, am jucat în câteva filme, dar la acea vreme nu puteai să trăiești din acea meserie. Nici acum nu e ușor, dar ai mai multe oportunități. În `93, împreună cu niște prieteni am decis să mergem în Italia. Noi știam că urmează să trecem trei granițe. Iugoslavia începea să se fărâmițeze. Apăruseră deja Slovenia și Croația, dar noi nu știam nimic de Bosnia. De primele două nu ne făceam griji, de acestea garanta șoferul nostru, care ne era și ghid; la granița granița italiană ne făceam mai multe griji. Mergeam mai mult noaptea, schimbam destul de des mașinile.
La un moment dat, la un control pe șosea, ne-au dat jos din mașină. Mai întâi a coborât șoferul, care ne dădea pașapoartele noastre la control. În pașapoarte se puneau niște bani, căci așa se proceda prin Balcani la acea vreme și, de obicei, ne făceau semn să mergem mai departe. Numai că la acest control nu a funcționat așa. S-a nimerit să fiu în față, astfel am văzut totul. S-a dus șoferul să dea șpaga. Noi am crezut că liderul de grup vrea mai mulți bani, că nu-i convine de cât i-am dat. A urmat apoi un fel de teatru.
Noi ne așteptam să vină la mașină, să se facă că vorbește cu noi, apoi să bage mai mulți bani în pașapoarte și să se întoarcă înapoi. N-a fost așa. Deodată, văd cum unul dintre indivizi îl lovește pe șoferul nostru cu tocul de pistol în cap, îl pune jos, apoi îl iau la picioare. A mai fost o mică discuție între ei, în care șoferul nostru l-a scuipat pe unul din ei, iar personajul respectiv l-a împușcat direct în cap. Totul s-a întâmplat extrem de repede! Atât de repede, încât noi nu am avut timp să reacționăm. Și chiar dacă am fi avut timp, tot nu aveam ce să facem. Mașina era înconjurată de 10-12 militari, zic eu, deoarece erau îmbrăcați în uniforme, toți cu arme. Deci noi ce puteam face? Nimic.”
Șoferul, ne destăinuește Costi originea conflictului, era bosniac musulman. Iar cei care îi opriseră, erau bosniaci sârbi. Iar în virtutea conflictului, răzbunarea celor din urmă fusese capitală.
Costi, împreună cu ceilalți români, e luat „să fim măgărușul unul, doi, trei sau patru din coloană. Luptele se dădeau în zone montane. Cât timp am stat acolo nu am dormit o noapte sub acoperiș și căram lăzi de muniție, părți de echipament”.
Mi se par ireale poveștile lui Costi, dar văzând cicatricile de pe corpului lui și privirea dârză, îmi dau seama că nu sunt scorneli. Ploaia s-a întețit, la fel și povestea, așa că intrăm în cabană, unde ne îmbie soția lui Costi cu o cafea. Iar gazda își continua povestea: „Au trecut luni de zile de sclavie, căci cum se numește atunci când obligi pe cineva să facă ceva împotriva voinței sale și fără a fi plătit? În câteva săptămâni, am trecut de la necombatant, de la măgărușul unu, doi, trei sau patru, la combatant, dar împotriva voinței mele mai mult.
La prima luptă la care am participat am început ca necombatant, cărând hrană și muniție celor din prima linie. Dar soarta a vrut ca tot atunci să am parte și de prima mea luptă corp la corp. Nici măcar nu eram înarmat, dar în clipa în care să zicem ești pe un front, împotriva voinței tale, și îi duci de mâncare cuiva, iar la liziera pădurii, să zicem la 50 de metri este inamicul, tu nu ai cum să te mai întorci către linia din spate, deoarece nu poate să fugă nimeni mai repede decât glonțul. Și atunci când vezi că sare cineva la tine cu baioneta pusă la armă, ai două șanse: ori intervine instinctual de supraviețuire și faci orice ca să scapi cu viață, ori înlemnești și ești victimă, un alt cadavru de pe un câmp de luptă. La mine a intervenit instinctul de supraviețuire”.
Costi are fragmente de istorisirecu totul groaznice, cu atrocități specifice războaielor. „După mai multe întâmplări șocante, care m-au marcat pentru restul vieții, am reușit să scap. Întreaga întâmplare, care a durat cât a durat, nu a fost deloc plăcută și căutam să uit tot. Am uitat și limba, dar câteva înjurături nu le-am putut șterge din minte.
O întâmplare ironică s-a a avut loc în 2009, pe când luptam în Afghanistan și aveam un coleg bosniac musulman. Stând de vorbă, din una în alta am constat că am luptat împreună în acea perioadă, în același sector de front, deci puteam oricând să ne omorâm între noi. El s-a justificat că își apăra țara, eu că îmi apăram pielea. N-am fost acolo pentru bani sau că așa aș fi vrut eu. Dacă aș fi fost mercenar, așa cum mi-au zis mulți, atunci am fost cel mai prost plătit mercenar din întreaga istorie a mercenarilor! După patru sau cinci luni de lupte am plecat acasă doi inși, cu zece mărci germane în buzunar. Am luptat cinci luni pentru ceea ce azi ar fi cinci euro”.
În viață contează doar relațiile interpersonale
„După toată experiența din Bosnia Herțegovina, mi s-au schimbat principiile și modul de a privi și gândi viața. Nu mă mai interesau lucrurile materiale. În anii `90, în România, eu eram totalmente un ciudat, în sensul că toți căutau calea spre îmbogățire, să-și ridice nivelul de trai. Fiecare căuta să dea lovitura. Eu, după tot ce am văzut în Bosnia, am constatat că toate acestea sunt baloane de săpun, pentru că nu luăm nimic cu noi. Atunci când murim luăm cu noi doar experiența de viață, faptele și vorbele, iar ce lăsăm în urma noastră sunt copiii, dacă avem, și faptele pe care le-am făcut. Sunt oameni care au făcut imperii, dinastiii. Nu li se mai știe nici numele acum, nu au luat nimic cu ei! Am realizat că în această viață contează relația interpersonală”, îmi mărturisește Costi.
„Am supraviețuit împăcându-mă cu gândul că am murit”
Costi mai are foarte multe de povestit. A mai publicat încă două cărți și mai are în lucru altele. La vârsta pe care o are acum a trăit cât pentru zece vieți. Nu am putut să trec într-un simplu reportaj tot ce mi-a povestit. Rămân înmărmurit, plin de gânduri, semne de întrebare, după această discuție. Pornesc spre motocicletă. Văd cum se apropie mai mulți nori de ploaie. În gând, îmi răsună suveran în minte o sentință a lui lui Costi: „Am supraviețuit împăcându-mă cu gândul că am murit”.
