D`ale Prislopului
Ne aflăm în luna lui septembrie, copacii din apropierea Rășinariului încep să ruginească de amarul trecerii verii. Căruțe pe stradă nu prea trec. Am văzut doar una, care căra lemne. S-au automatizat satele, dom`le. Dacă te uiți spre miriști, vezi tractoare care adună fânul și îl fac baloți. Prea puțini săteni mai adună fânul cu furcoiul și îl fac căpițe.
Lângă mine îl am pe Dorin Nemeș, inginer silvic și rășinărean din naștere. Pe acest om de ispravă îl am ca ghid, și nu spun doar eu că e om de omenie, ci oamenii care îl salută din zece în zece metri. Rășinariul pare mai populat decât îmi imaginam. Ce căutăm? Căutăm satul mai puțin umblat de turiști, Prislop.
Pe la 1600-1700, Prislopul a fost înființat de către câțiva dintre robii tătarilor care au rămas după ce au cucerit Cetatea Sibiului, după cum mi-a spus primarul Bogdan Bucur: „În momentul de față, numărul de cetățeni a crescut, ajugând la 350 de oameni, aproximatv 90 de gospodării. Mulți dintre ei lucrează în oraș. În trecut se ocupau cu fabricarea măturilor și a coșurilor, dar au rămas foarte puțini care mai practică acest meșteșug”.
După un drum betonat, fără prea multe denivelări, ajungem pe o culme de deal, la o răscruce drumuri: în stânga se vede Sibiul, în spatele nostru Rășinariul, iar în față, într-o groapă, satul Prislop. Sunt două căi de acces către sat, una pe deal și una pe vale, ambele doar pietruite. „Am reușit să aducem apa și canalizarea în sat, urmează asfaltul”, mi-a spus primarul comunei Rășinari într-o discuție.
Noi alegem drumul din deal, care ajunge tot la vale. Drumul, îngust, trece printre niște case care parcă sunt formate din piese de puzzle, care nu aparțin aceluiași pachet; cărămizi, piatră, BCA, bolțari, table de toate culorile, casele celor din Prislop arată ca niște colaje. La porțile lor, mașini scumpe. Se vede că unii dintre ei au avut șansa să ajungă să muncească și prin străinătăți.
Pe străzile înguste, numai oameni, fete creole care ne salută fără să ne cunoască, băieți oacheși care merg în grup și care par prietenoși. Nu am făcut decât o tură de sat. Ce să cauți într-un loc care nu caută pe nimeni? Ieșind din groapă și gropi, la margine de pădure am dat de un nene brunet, pe la 65 de ani, cu mustață, iar sub mustață, un chef de vorbă teribil. Stă întins la umbră de arbori și de probleme. „Ce faci, nenea?”, îl întreabă însoțitorul meu. „Uite, ce pot!”, îi răspunde acesta.
Meșterul de mături orb
Știind că este făuritor de mături, Dorin îl roagă să îmi povestească despre îndeletnicirea lui. „De când faci mături?”, îl întreb. Acesta răspunde cu accent local și cuvinte tot autohtone. „Cam de la 14-15 ani și sunt plecat pe 65”, îmi răspunde zâmbind, cu glas calm. Zâmbește cu toți dinții, la cei 65 de ani pare că are spirtul iute. „Am învățat de la tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, și de la bunicul. Bunicul meu era orb, dar le pipia (n.r. pipăia) și le făcea. Nu lucra unul cu ochi ce măturoi făcea bunicul meu! Nu era șucală (n.r. cu sensul de ușurință) ca acuma, avea sfledere cu care dădea găuri. Pe atunci erau colectivele la Cisnădioara, băgau comenzi (partidul) și măturoaiele erau ieftine. Acum e mai diferit, cum te înțelegi omul, cu o pitucă, cu un pachet de țigări”, îmi spune interlocutorul.
Mături pentru olandezi
Mă aflu în fața uni meșter de mături. Citisem un articol din 2011 în „Adevărul”, în care scria că prislopenii au făcut mături pentru olandezi. Am vorbit înainte cu primarul și mi-a confirmat. „Olandezii au venit la un moment dat, am avut o colaborare cu ei. Au vrut să ajute comunitatea prin cumpărarea unor mături, o dată sau de două ori pe an”, îmi spune primarul Bucur.
Niculae, că așa mi-a spus Dorin că îl cheamă, pe meșterul din fața mea, îmi confirmă și el povestea: „A fost odată o comandă pentru Germania (n.r., cred că se referea la Olanda). Au văzut cum lucram. Magul mai face, dar nu e ca Prislopul, (Magul) le face, dar le face mai oarbe, le iașă la om din coadă. Deci Germania a venit la noi, a filmat, a văzut, a luat cam 150-200 de bucăți, și a văzut că sunt bune și s-a întors. A făcut o comandă mai mare, tot Prislopul a muncit la ea! Eu am făcut cam 200 de bucăți, aproape două luni mi-a luat. Un măturoi merge să-l faci repede, dacă creanga e curățată, cam aproape o oră îți ea. Să lucri ca lumea, nu să ieșe la om aiurea, să vină la tine și să te facă de minune!
Măturile se fac din alun, mesteacăn, din ce rămâne după ce se curăță pădurea. Astăzi, vreo zece oameni mai fac această meserie în sat, mai sunt și tineri cam de la 20 la 25. Nu e ca la mine, pe la 14-15 ani, când știam să fac mături de la părinții mei și îmi câștigam pita. Acum unii stau bagabonzi acum, unii care au un țâr de cap merg în străinătate. Am fost și eu la castraveți două luni, d`apăi te omoară nemții ăștia! Eu m-am apucat cu mijlocul, sunt bolnav”.
Cam aceasta a fost discuția cu locuitorul Prislopului. Cam așa e cu oamenii de aici. Își spun of-ul, povestea, apoi pleacă. Când dăm să pornim din loc, ne urează: „Mergeți cu bine! Dumnezeu să vă ajute!”
Școala din Prislop
Câteva cuvinte am despre școala din Prislop. Aceasta, după cum mi-a spus primarul, a fost înființată după ce spaniolii au făcut un proiect de construire a unui sediu social. Primăria a dat terenul, iar spaniolii, împreună cu o asociație din Extremadura au construit centrul social pe care l-au predat primăriei. „În momentul de față folosim multe din spațiile de acolo pentru școala primară, grădiniță și, mai nou, gimnazială. Sunt destul de mulți copii. Noi am avut o problemă cu ei. Inițial am avut doar clasele I-IV, iar după terminarea acestora cei mai mulți renunțau la studii, fiind nevoiți să vină pe jos până în Rășinari. Ne-am gândit că i-ar ajuta ca să facem și gimanziul. Odată cu înfințarea claselor V-VI, au continuat studiile și aceștia”, mi-a spus primarul.
Paula Popa este profesoară de limba română și engleză la Prislop și Rășinari. Este din Gura Râului și abia a ieșit de pe băncile facultății. Este al doilea an când predă. Aceasta mi-a spus, aflându-ne în școala ce îi poartă numele lui Octavian Goga, despre situația copiilor de acolo. „Noi lucrăm cu toți copiii. Aveam opt copii anul trecut, însă doar cu doi eram la zi, dar materia era adaptată pentru toți. Fiecare lucra cum putea. Susținem educația indiferent de mediu”, mi-a spus tânăra profesoară.
Satul în care au fost cireși
„Cătunul Trăinei era o zonă cu multe grădini, în care creșteau foarte mulți cireși. La un moment dat, pe rând, oamenii care locuiau în sat și-au făcut case și la grădinile de acolo, până când s-a format un fel de așezare. Într-un moment în care între satul Rășinari și orașul Sibiu s-au creat anumite divergențe, ei au preferat să rămână acolo spre a fi feriți de acele probleme. Așa s-a întâmplat și cu localitatea Râu Sadului, care a fost înființat de către câteva familii din Rășinari, care au ales să stea acolo unde erau pământurile lor, tot rășinărene, dar cumva să fie feriți de problemele pe care localitatea le avea cu orașul Sibiu”, mi-a spus primarul Bogdan Bucur.
Trecem cu totul de Prislop și o luăm către Trăinei, cătunul de care am auzit atâtea lucruri. Trecem prin Rășinari (în tot acest timp Dorin e salutat de toată lumea), îl traversăm până ajungem pe un drum împrejmuit de câmp, pe coama unui deal. De acolo se vede cătunul. În momentul de față, în Trăinei locuiesc 10 familii, iar multe dintre gospodăriile aflate în zonă sunt folosite pe post de case de vacanță de oamenii din Sibiu sau din alte zone care au descoperit liniștea Trăineiului.
„Merg la sfârșit de săptămână sau vara, stau acolo să se bucure de liniște, de aer curat și de toată frumusețea locului respectiv. A funcționat și o scoală primară în Trăinei, dar s-a desființat undeva după anii 90. Apoi oamenii au început să părăsească satul”, mi-a spus primarul.
Mă uit în jur. În apropierea Trăineiului se află și o cetățuie, mă rog, ruinele acesteia. Acolo a fost o cetate care se spune că a fost soră cu cea de la Cisnădioara. Oamenii la un moment dat, când și-au construit casele mult mai jos. Au luat pietrele de acolo și le-au folosit. Au rămas două valuri de pământ, care pot fi conservate și câteva ziduri de piatră, care multe dintre acestea sunt cuprinse de vegetație.
Tanti Leana cu caprele ei
Una dintre locuitoarele cătunului este tanti Leana cu caprele, cum este cunoscută pe aceste meleaguri. Aceasta iese la geamul casei sale, unde a fost înainte școala, toată făcută din cărămidă și înconjurată de mai mulți câini slobozi. Strigă la noi, îl cunoaște pe Dorin, dar nu are timp să stea mult la povești, trebuie să ia niște bibilici și în plus are mai multe capre pe deal de adăpat.
„Acu ceva zile mi-a tras lupul șapte iezi”, ne spune. Are probleme și cu ursul, dar de la el au reușit să scoată animalele băieții. Tanti Leana cu caprele, din poveștile lui Dorin, are 8 copii, pe care i-a crescut singură cu laptele caprelor și ale oilor. Toată viața ei a crescut animale, are peste 60 de ani acum, dar nu a încetat să meargă cu caprele și oile pe dealuri.
Drumurile noastre nu se opresc în satele și cătunele din Rășinari. Fiți alături de noi pentru a descoperi mai multe povești, mai puțin cunoscute, din județul nostru.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
