Articol de Romeo Petrașciuc și Cosmin Pal
O străduță cochetă din Terezian. Și o discreție maiestuoasă, ademenitoare. O poartă roșie, indecisă spre oaspeți. Care dacă ți se deschide, îți face loc, cu largă inimă, în istorie. Și o invitație care te pune în încurcătură. Pentru că translația între oarecând și incisivul prezent e una abruptă, pe alocuri șocantă.
Cel mai adesea, ne trezim în situația în care construim sau ne opintim să facem posibile visele celorlalți, uitând, mai mereu, de noi înșine. De faptul că e posibil să putem respira și prin propriile noastre încercări de zbor. Gabriel Tibori a ales să își construiască propriile vise. Și să nu își falsifice pasiunile, chiar dacă viața de zi cu zi nu îl absolvă de grijile cotidiene. Din lada cu zestrea de vise, și-a făcut o împărăție a sa, unde și-a adunat clipele ne oprit în loc.
Garajul Art Studio Old School
Inițial, fusese un garaj. Acum e un adevărat muzeu, un loc pentru prieteni, cum îl numește el. Însă o locuire pentru sumedenie de lucruri cu suflet. Mașini de oarecând de cusut, colecție de aparate de fotografiat de epocă, potcoave, măști de gaze, radiouri, ziare vechi, hărți ale Sibiului, vederi, sticle de sifon, ceasuri. Toate arondate pe pereți, improvizații neașteptat de izbutite și formule cu totul inedite, cu un simț estetic al gestionării lor de-a dreptul covârșitor. Pentru ca prietenii și iubitorii de artă să îl poată identifica mai ușor inclusiv ca locație, a denumit muzeul Art Studio Old School.
Gabriel Tibori a terminat Liceul Energetic. Deși a încercat să cocheteze cu alte tentații profesionale, pasiunea pentru meșteșugul instalațiilor de iluminat, design interior și tot ce e legat de aceste preocupări l-a urmărit cu obstinație. ”După ce am terminat liceul, își începe el povestea, am făcut armata și apoi am intrat la facultate, aici, la Sibiu, la Inginerie, secția de Automatizări și Calculatoare. Și mi-am dat seama că nu prea e de mine. Eram mai mult pe partea asta artistică. M-aș fi dus mai degrabă la Litere sau la altceva de genul acesta. Am mers, cât am rezistat acolo, și mi-am dat seama că nu mă văd stând pe scaun într-un birou, toată ziua cu ochii într-un ecran și să programez. Dacă aș fi fost făcut pentru asta, probabil că asta reușeam să fac. Dar nu m-am văzut acolo. Sunt fascinat de corpurile de iluminat hand made. Și de reciclarea lucrurilor de demult, de care alții vor să scape. Totul e funcțional aici. A da o nouă viață unui obiect, să îl salvezi de la pieire, mi se pare cel mai minunat lucru”.
Într-un capăt al studioului, jumătatea din față a unei mașini de cândva s-a statornicit în perete. ”A fost mașina tatălui meu, a familiei. Am condus-o și eu, și sora mea. Și am zis că rămâne în acest fel o parte din ea aici. Am radiat-o, am dezmembrat-o, în două luni de zile, și am adus-o aici”, elucidează misterul prezenței ei aici Gabriel. Oriunde te miști, ești captivul unei epoci, a unei părți din povestea timpurilor: hărți ale Sibiului de pe la o mie șase sute și ceva, bancnote uitate de vremuire, sticle de sifon, cu care parte dintre noi și-au stins amăreala într-o vreme nu foarte de mult apusă, aparate de fotografiat pe post de proiectoare, colecții de vederi ale Sibiului întinse pe zeci de ani. Toate la un loc recreează o lume.
”Cred că de mic am început să colecționez, pentru că am o colecție de ambalaje de gumă de mestecat de dinainte de 1989. Am început prin a păstra mobila veche rămasă de la bunici, cu valiza din armată. Apoi am strâns abonamente, bilete, tot ce a fost pe la festivaluri, pentru că îmi plac e muzica rock și de peste tot pe unde am fost am adunat ce am găsit. Apoi bancnote, programe de meciuri de fotbal, baschet, volei, rugby…”, ne mai spune Gabriel Tibor.
Cum a ajuns garajul locul în care să își adune, cu atâta pasiune și creativitate, amintirile? Ne spune tot Gabi: ”Are legătură cu ideea inițială. Eu aș fi căutat, acum câțiva ani, un spațiu unde, văzând că îmi ies niște lucruri și sunt apreciate de cei din jurul meu, să mi le expun. Un spațiu mai vizibil, fie într-o asociere cu cineva, fie o locație gen galerie. Nu am găsit. Și mi-am zis: Măi, dar eu am gărajul acesta, unde țin o mașină și, în rest, lucruri de tot felul. Am eliberat tot, așa, dintr-un elan foarte entuziast, și am zis: Trebuie să fac ceva aici! Am folosit totul din materiale reciclabile. L-am amenajat începând cu anul 2019. Practic, la debutul pandemiei. Ideea însă am avut-o mai înainte. Am tăiat, am curățat, am șlefuit, am inventat, adaptat și a ieșit ce vedeți. M-am tot gândit cum să concep spațiul acesta, după ce l-am golit. L-m despărțit printr-un perete, astfel câștigând încă un spațiu prețios de expunere, pe ambele părți. E un început care nu va avea sfârșit, pentru că ideea continuă. Primesc telefoane, oameni care vor să vadă ce e aici…”
”Dau o nouă viață acolo unde ea nu prea mai există”
De unde își găsește exponatele? Într-o lume în care încercăm să ne rupem tot mai mult de trecut în care tehnica era una rudimentară pentru confortul vieții și renunțăm foarte ușor la obiectele ce ne-au făcut devenirea mai ușoară, Gabriel pare un prizonier al perpetuării pretextelor amintirilor din familie sau epocă.
”Spațiul acesta este viu, strict pentru prieteni. Nu e comercial, nu mă gândesc la a face un profit din asta. Am prieteni care, văzând ce am, îmi aduc sau mă cheamă să îmi aleg lucruri de care nu mai au nevoie. Primesc multe lucruri. Sunt oameni care stau la bloc și nu au unde să le țină. De pildă, îmi aduc aminte că aveau bunicii mei un radio vechi, pe care îmi pare foarte rău că nu l-am mai găsit. Și am zis că e păcat că se pierd și am început să strâng de la alții. Am prieteni care fac curat în pivniță și primesc și de la ei. Radioului acestuia i-am pus o mică stație modernă, dar prin ea sună muzica aceasta ambientală, prin niște difuzoare. Am o latură de simț artistic, am răbdare și am niște meserii în care am lucrat (electrician, instalator), și asta mă ajută la asamblare, dexteritate. Și dau o nouă viață acolo unde ea nu prea mai există sau e pe cale să se stingă”.
Un colț al lăcașului-muzeu imortalizează memoria recentă. Fotografii cu prietenii care ajung aici, cu oameni dragi cu care Gabriel colaborează și cu care împărtășește aceleași ”patimi”: ”Consider că cea mai mare bogăție a unui om e să aibă prieteni, care apreciază ceea ce faci. Eu îi adun aici, pentru că de aceasta vreau să fie așa, spațiu viu și ceva să se întâmple. Vin, ne distrăm, povestim”. Arătând spre câteva fotografii din aceeași gamă, Gabi menționează: ”Aici e o formație din Sibiu, One Night Stand, care a filmat un videoclip aici și acestea sunt fotografii din timpul filmării clipului”.
Pe un perete generos, tronează un banner de 2 m X 2 m, dedicat galeriei de fotbal a FC Hermannstadt. O operă de artă pictată și definitivată de Gabriel: ”L-am făcut pentru pasionații de fotbal din Sibiu. O grupare de suporteri ai Sibiului îl vor lua cu ei pe stadioanele țării, începând de sâmbăta aceasta, la meciul de la Ploiești, cu Petrolul. Sunt tot prieteni de-ai mei și îl voi face cadou. Am avut aici inclusiv proiecții de meciuri”.
În altă parte, o altă vedetă a garajului cu nostalgii: o bicicletă recreată atât la nivel tehnic, dar mai ales la mod de zburdalnică intuiție, expansivă punere în lucru a imaginației și bunei dispoziții profesionale.
”Pasiunea aceasta este și terapie”
L-am întrebat pe Gabriel Tibori cât de costisitoare îi este această preocupare. ”Pasiunea aceasta presupune în mod clar și investiții. Cauți, faci comenzi… La corpurile de iluminat ai nevoie de dulii, cabluri, becuri, materiale de tot felul. Financiar, mă completez cu celelalte meserii în care activez: instalații electricitate, design interior. Mă țin cu greu, pentru că sunt vremurile pe care le traversăm. Dincolo de orice altceva însă, pasiunea aceasta este și terapie. E bine pentru tine, pentru starea ta spirituală, să ai o pasiune”.
Locul acesta este unul pentru prieteni. Doar că Gabi leagă foarte ușor prietenii. Amicii săi, fascinați de ce găsesc aici, revin cu prieteni de-ai lor, cu prieteni ai prietenilor, apoi prieteni cu copiii lor. Așa că ceea ce și-a dorit, poate chiar fără să aibă curajul să gândească cu voce tare, s-a unduit în împlinire. Studioul său a devenit pe nesimțite un loc foarte viu, un spațiu în care trecutul și prezentul își dau mâna cu plus de bucurie, în spiritul acelei prietenii pe care Gabi a impus-o ca ”mod de lucru” aici.
În dreapta garajului, alte și alte lucruri, obiecte și exponate vechi așteaptă să treacă prin vămile rezistenței la timp. Gabriel le analizează atent, i se cuibăresc în suflet ca proiecții, iar mâine e foarte posibil să le regăsești pe un nou făgaș al studioului său, cu o nouă și cu totul neașteptată viață.
