Articol de Vasile Alexandru
Paul Bogorin are 26 de ani, este din Sibiu, iar povestea vieții lui este una aparte. Este născut nevăzător, dar aceasta nu l-a împiedicat să aibă o viață plină de împliniri. Este este realizator de emisiune la un radio din București, cântă la chitară, lucrează pe calculator în programe diverse, iar dizabilitatea nu îl împiedică să își dezvolte și pasiunea pentru călătorii, în varii părți ale lumii.
Primii ani din viață, după cum o spune el însuși, au fost unii nu prea ieșiți din comun. ”Copilăria mea a fost una, zic eu, normală, din toate punctele de vedere. Mediul în care am crescut a fost unul cu copii tipici, în sensul că niciunul dintre prietenii mei nu a avut o dizabilitate reglementată. Am mers cu bicicleta de mic, am jucat aceleași jocuri pe care le-au jucat ceilalți parteneri de joacă. Nu am avut prea multe limitări pe partea asta de interacțiune. Poate ceilalți copii au avut mai multă grijă cu mine. Nu am simțit fenomenul ăsta de bullying, eram un grup de copii care avea grijă unul de celălalt. Primele mele amintiri sunt de la grădiniță”, povestește Paul.
A urmat Liceul Agricol din Sibiu, în primă parte, apoi a plecat la Cluj, unde a urmat un liceu filologic. Nu a intrat în orașul natal la un astfel de profil deoarece i-au lipsit câteva sutimi, iar ideea de a da Bac-ul la matematică, el fiind o persoană mai puțin analitică, nu îl prea încânta. ”Majoritatea operațiilor trebuia să le fac în minte, deoarece, pe vremea aceea, nu cunoșteam sisteme care să mă ajute să scriu pe calculator partea matematică. Așa că în clasa a IX-a, după un semestru, am plecat din Sibiu”, ne spune Paul.
”Dacă vreau să plec oriunde în lume, știu că pot să o fac”
După perioada liceului, a urmat jurnalismul, la Facultatea de Științe Socio-Umane, din cadrul ULBS, Sibiu. ”Chestia cu jurnalismul a pornit ca o pasiune de demult. Pe la 14-15 ani, am început să fac radio on-line. Pe urmă am mai avut contact cu diverși oameni din domeniu, care m-au inspirat în sensul acesta. Ulterior, urmând facultatea de jurnalism, am zis că ar fi un start propice pe partea aceasta de media. Am contactat niște oameni care pot să-mi dea niște direcții. Iar din anul II, respectiv III de facultate, am căutat și am găsit un loc de muncă în domeniu”, ne relatează Paul.
I-a fost destul de greu să găsească un loc stabil de muncă, deoarece mulți angajatori nu sunt încă pregătiți mental să colaboreze cu persoane cu dizabilități, și asta în ciuda faptului că statul le oferă anumite beneficii, cum ne mărturisește și Paul: ”În general, găsirea unui job nu e ușoară pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru mine. A fost destul de complicat, deoarece uneori dizabilitatea mea a constituit o oarecare piedică. Din faptul că o parte din angajatori cred că dacă ai o dizabilitate nu poți să fii la fel de productiv ca ceilalți oameni. Dar ce este clar, eu sunt mai motivat ca ceilalți oameni. Pentru că cei ca mine nu pot face joburi decât la birou, job-uri statice. Eu nu o să pot să lucrez în construcții sau livrator, de exemplu. Și sunt mai atent, în caz că găsesc un job să-mi păstrez poziția, sau chiar să cresc. Am întâlnit situații în care unii angajatori nu percepeau cum pot eu să fac pe calculator ce poate face un om normal. Au fost și alții care au spus că nu pot să-și imagineze cum voi lucra, dar mi-au dat o șansă. M-au lăsat să vad cum mă descurc și apoi i-am dat drumul. De multe ori, lucrând în general remote, nu le-am spus angajatorilor că am o dizabilitate, când îmi căutam un job la radio, de exemplu. Aflau pe parcurs. Le trimiteam CV-ul meu, demo-ul de voce: Uite, așa lucrez, așa sună emisiunea pe care o fac eu. Nu e ceva ce ascund, faptul că am o dizabilitate, ci e mai mult despre a-mi oferi șansa de a arăta ce știu. Poți să spui că nu mă iei pe baza faptului că nu am competențele necesare pentru post, dar nu pentru faptul că am o dizabilitate”.
Paul are foarte multe pasiuni: cântă la chitară, merge la teatru, concerte, adoră dresura de câini. ”În timpul liber fac lucruri pe care le fac oamenii obișnuiți. Am un câine utilitar, pe Phantom, un labrador negru. Îmi place să trăiesc, dizabilitatea mea nu e un motiv sau un obstacol în asta. Dacă vreau să plec oriunde în lume, știu că pot să o fac. Am plecat în destule țări din Europa, fie de unul singur, fie cu prietenii, fie cu Erasmus, fie cu alte oportunități pe care le-am avut. Frecvent particip la evenimente, piese de teatru… Dizabilitatea mă face să găsesc doar soluții și nu mă împiedică să fac lucrurile pe care le fac oamenii obișnuiți. În ceea ce privește chitara, am învățat să cânt la ea singur de pe internet; sunt autodidact, aș putea spune”, adaugă Paul. Și nu pierde, totodată, ocazia să ne spună povestea tovarășului său credincios: ”Phantom este dresat de Angel Dog, din Satu Mare. În primul an de facultate, a apărut în viața mea. A fost primul câine ghid din oraș și clar că ne-am lovit de o grămadă de probleme. Începând de la accesul în diferite spații, la disponibilitatea oamenilor de a înțelege că e un câine utilitar și am voie cu el mai peste tot. Dar ulterior lucrurile au început să se aranjeze, oamenii să se obișnuiască cu noi. Au fost foarte multe întâmplări. Odată, eram cu un alt prieten nevăzător și am urcat amândoi într-un taxi. Acesta ne-a lăsat într-un capăt de oraș. Mergând prin zona aceea unde se executau lucrări, deodată Phantom s-a pus în fața mea, culcat, la picioarele mele, și nu a vrut să se dea la o parte. Noi am făcut cale întoarsă, iar o doamnă a venit la noi și ne-a spus că bine că nu am continuat, pentru că acolo era o groapă excavată. Phantom mi-a adus un grad de independență în ceea ce privește deplasarea. E un tovarăș bun. Înainte mergeam cu bastonul alb și trebuia să îmi găsesc singur obstacolele”.
România este casa lui, dar oare este ea prietenoasă cu nevăzătorii? I-am adresat și lui Paul această întrebare, iar el mi-a răspuns: ”Este un loc bun pentru noi, dar nu aș afirma că este unul confortabil. În contextul în care partea de accesibilitate în spațiul public nu prea există. Astfel încât oamenii nevăzători să se simtă confortabili în a ieși pe stradă, să știe că la fiecare semafor există semnale acustice, un covoraș tactil, că trecerea de pietoni este lăsată în rampă. Faptul că pot intra în mare parte din magazine, cu un câine utilitar, fără a sta să negocieze legea cu paznicii. Sunt de părere că lipsa nivelului de informare a personalului este cea mai mare problemă. Dar cu ajutorul organizațiilor nonguvernamentale și ale ONG-urilor încercăm, într-o oarecare măsură, să aducem la cunoștința părții politice problemele cu care ne lovim. Iar în același timp, să aducem și niște soluții. Pusul presiunii pe partea politică este mai complicat deoarece, jurnalistic vorbind, nu prea există presă vizibilă care să apere minorități, democrație și alte valori pe care comunitatea ar trebui să și le însușească”.
”Oamenii ar trebui să ajute începând cu o întrebare simplă: «Pot să ajut?»”
Multă lume crede că persoanele care au o dizabilitate sunt neajutorate, dar Paul nu e de aceeași părere: ”Mie mi se pare că oamenii ar trebui să ajute începând cu o întrebare simplă: «Pot să ajut?». Fie că stau la semafor, fie că stau pe stradă, s-a întâmplat de multe ori să vină cineva pe stradă și îmi pună această întrebare. Și a fost suficient încât să spun da, atunci când am vrut să trec strada, de pildă, la un semafor fără semnale acustice. Sau să spun nu atunci când știu zona și nu trebuie să-mi schimbe direcția cineva, că știe acea persoană, să zicem, un drum mai bun. În principiu, oamenii sunt empatici. Dar ar trebui să lucrăm mai mult la capacitatea de vedea, cu adevărat, care sunt nevoile oamenilor din jur. Nu ar trebui să ne simțim jigniți atunci când ne este refuzat ajutorul. În sensul în care persoana cu dizabilități este cea mai în măsură să decidă dacă are sau nu nevoie în acel moment de ajutor. Deseori, când sunt la metrou, vine cineva și mă întreabă dacă am nevoie de ajutor să urc; de cele mai multe ori le spun că nu. Dar le spun și da, pentru a încuraja acțiunile de solidaritate. Plus că fiecare dintre noi are nevoie de sentimentul de utilitate. S-a întâmplat să cer ajutorul unor oameni care erau foarte binevoitori, dar care din dorința de a face bine, îmi ofereau prea multe informații. Nevoia mea este să-mi spui când e verde la semafor, nu să mă tragi de cot și să mă târăști până pe partea cealaltă”.
În momentul de față, Paul, este realizator de emisiune la un radio din București. Locuiește de câțiva ani în capitală, dar îi este dor de casă: ”Mi-e dor de Sibiu, mă reîntorc de câteva ori pe an acasă. Motivul pentru care am plecat din Sibiu este, în special, partea aceasta de socializare. În București am mai mulți prieteni, însă Sibiul rămâne aproape de sufletul meu, cu oamenii lui tipici, calzi și sufletiști într-o mare măsură”, declară Paul.
