„Be, behe, beeee”, face zarvă o turmă de oi ce paște într-o grădină aflată pe marginea drumului. Aștept să vină o mașină să mă ducă spre Jina. Mai precis, stau la ocazie. Niciunui șofer nu îi prea pasă că mă aflu la marginea drumului din Mărginime amenințat de ploaie și de o tufă de mure, amănunt legat brusc de informațiile de la localnici conform cărora ursul cam „umblă” prin Tilișca.
„Eu fac dreapta, merg către Băieși. Tu?”
Trec 10-15 minute și nicio mașină nu dorește să oprească. Norii negri mă neliniștesc. Dar nu pentru mult timp. Un automobil ce transportă materiale de construcții oprește în dreptul meu. „Mergi la Jina?”, îl întreb pe tânărul de la volan. „Da, la Jina”, îmi răspunde. Urc în mașină și constat că începe să picure, am scăpat și de data aceasta uscat. Pe drum aflu că băiatul este chiar din Tilișca. Tatăl său are un magazin de materiale de construcții.
Drumul până la Poiana îmi e familiar, dar de acolo la Jina mai mănânci o pâine. După un drum umbrit de pădure, zărim niște case. „Eu fac dreapta, merg către Băieși. Tu?”, îmi spune șoferul. „O iau în dreapta, mulțumesc””, îi răspund. Mă simt atras de pădurea de brazi ce mărginește drumul pe ambele părți. Munții se văd în zare în straturi de nuanțe verde-albastru.
„Sunt femeie săracă de aici din Băieși…”
Mergând pe asfaltul crăpat mai peste tot locul, zăresc niște mișcări într-o tufă. Înghit în sec. Ce-o fi acolo?. O femeie îmbrăcată în catrință, cum se spune în limbajul locului, culege măceșe dintr-un arbust aflat la marginea drumuri. „Bună ziua, mătușă! Ce faci?”, o întreb (n.red. deși răspunsul era evident). Aceasta se oprește puțin din treabă și cu un zâmbet în colțul gurii, îmi spune: „Ce să fac, strâng măceșe, pentru ceai, pentru dulceață…”. Este din Jina de loc.
„Cum e traiul pe la voi?” La această întrebare, își ia o mină tragică: „E rău traiul, bine nu-i. Ce să-i facem… În loc să merem spre bine, merem spre răuuu…. Nu am oi, nu am nimic, eu sunt femeie săracă de aici din Băieși, am avut trei înmormântări, în trei ani la rând (n.r. aici trage aer în piept și începe să plângă, lacrimi încep să îi se înșiruie pe față). Mi-a murit o fată de 44 de ani și am rămas cu cinci copii. Copiii sunt la școală, iar eu am venit să strâng măceșe pentru a putea trăi, pentru a-i putea da la școală. Ce să fac?”.
Ce să facă? Ce să-i spun eu? O las să-și continue treaba, iar eu merg spre a mea. Astfel de cazuri, din ce am aflat de la localnici, sunt foarte dese prin Băieși.
„Băăă, ce filmezi acolo?”
Așa îmi imaginam că arată un sat de munte, cum e Jina. Cu grădini și pășuni îngrădite cu garduri electrice sau din lemn, unde caii pasc liniștiți și vacile rumegă cu ochii la trecători. Nu pot să trec pe lângă aceste peisaje pitorești fără să le captez în niște fotografii. Cu telefonul înălțat la nivelul ochilor privesc către niște motocicliști care „strică” liniștea locului.
Văzută de undeva dintr-o vale, Jina arată ca un morman de acoperișuri cărămizii, pe niște ziduri ceva mai deschise la culoare. Undeva la o curbă în formă de ,,u” văd două care pline cu lemne trase de un singur cal, iar în spatele lor un ATV. O imagine neobișnuită pentru mine, așa că dau să le fotografiez. Când deodată, aud un: „Băăă, ce filmezi acolo?” Vocea ce se aude îi aparține unui ins din car, care trage de hățuri și își oprește calul. „Sunt de la ziar etc…”, strig și eu și fug înspre ei.
La Jina se preferă chas
Ajuns după un minut, îmi trag sufletul și îi spun încă odată: „Sunt de la ziar… Am venit… să fac… un reportaj despre comuna voastră…”. Insul cu pricina, care conducea convoiul, e închis la ten și are o mină de șmecheraș. „De ce ne filmezi? Dă-mi să văd și eu poza!”, îmi zice. Deschid telefonul, îi arăt poza, abia se văd fețele lor, erau totuși departe. „Nu mi-o trimiți și mie?” Surprins de reacția lui, îi răspund: „Dar nu vrei mai degrabă să-ți fac altă fotografie, mai de aproape?” Acesta se așază mândru la poză, iar ceilalți doi îl urmează.
Iau telefonul de la ochi și le spun: „Gata! Cum vrei să-ți trimit pozele?”. „Păi, notează adresa mea… și numele…”. Surprins, iau și le notez. Îmi mulțumesc oamenii, dau să plec, dar aud din spatele meu (aveam aceeași direcție): „Nu ne dai zece lei să bem o bere?”. „N-am, șefu, nu umblu cu cash la mine”. Mă lasă în pace să-mi continui drumul și dus am fost, până la primărie. Până la primărie, nu pot să nu admir biserica din sat. O construcție fastuoasă, parcă poleită cu aur. Aproape că nu pot să-mi iau ochii de la ea.
„Când m-am apucat noi de lucru aveam vreo 12-13 ani”
Îl întâlnesc pe primar în biroul său. Îl întreb ce meșteșugari se mai găsesc în Jina. Mă trimite la tatăl lui, Prode Nicolae, fierar cu experiență. Acum, la bătrânețe, a ajuns să facă doar foarfeci de tuns oile. Lucrările lui au ajuns prin toată țara, chiar îmi arată un „catastif” cu toți clienții lui. A învățat meserie de la tatăl său, pe care îl chema tot Prode Nicolae, făcea de la potcoave pentru cai până la căruțe. Tatăl său s-a născut în 1922 și a învățat meserie în Rod. Nedela îi zicea fierarului care l-a învățat.
„Este o troiță acolo și un teren viran, așa. Avea și crâșmă acel om. A fost trei ani ucenic tatăl meu la el. Eu când m-am apucat de lucru aveam vreo 12-13 ani, nu aveam mai mult, dar nu făceam cum fac acum. Veneau oameni la noi cu foarfeci nemțești, noi le puneam alte lame din foi de arc de la mașini, de 3 mm. Le sudam, aveam un aparat de sudură făcut de un sas. Acum fac foarfecele din pânză de gater”, îmi spune Prode Nicolae, în timp ce îmi arată câteva dintre uneltele create de el.
„Nici carton nu ai voie să tai cu ele”
Acum îmi vine în minte întrebarea: „Mai cumpără, domne, oamenii foarfeci de tuns oi?”, omul îmi răspunde imediat: „Ăștia bătrânii crezi că știu să taie cu mașina electrică? Plus că la cine convine să cumpere o mașină la 100 de oi? La codit trebuie (foarfeci), nu poți tunde toată oaia cu mașina. Fac 4-5 mărimi de foarfeci. Nici carton nu ai voie să tai cu ele”.
„Acum se aruncă lâna, sunt darace, dar nu se mai ocupă nimeni de ele”
Gazda mea îmi explică că oile se tundeau primăvara, la munte, Poiana, Jina, Rășinari, Tilișca, pin luna mai, în 10-12, cele de la munte, cum erau țurcanele. Oile de la șes, țigăile, melionasele, se tundeau în iulie: „Acum se aruncă lâna, sunt darace, dar nu se mai ocupă nimeni de ele. Noi luăm fâșuri din alea de la turci, alea țin de cald”.
Un foarfece făcut de Prode Nicolae costă 200 lei. Degetele lui înnegrite sunt martore la munca lui.
Acasă la Maria Sterp
Ploaia lovește Jina cu repeziciune. Cu repeziciune ajung și eu la „poetesa”, Maria Sterp, care are 84 de ani. Trec de poarta de lemn și intru în casa dumneaei, unde văd expuse volumele scrise de autoare puse reverențios pe un dulap, pe lângă diplomele și carpeta cu păuni.
A scris numeroase poezii, toată ziua compune câte ceva. A fost băciță toată viața ei. A făcut brânză de burduf, unt. „Mai demult pe la noi așa era. Telemeaua a ieșit acuma încoace, înainte făceam brânză de burduf. Făceam cașii, îi coceam și îi dospeam, apoi făceam burduși. Făceam unt. Puneam laptele de seara smântâneam, iar dimineața avem urdoi, cu care băteam cu mâna. Apoi făceam urdă și jântiță.
(Câte oi mulgeați?) Cam până la 180 de oi mulgea o băciță vrednică și mai avea și șase vaci cu lapte. Erau patru-cinci băcițe la stână, făceau mâncare. Fiecare se silea care făcea mâncare mai bună, la urmă se cam știa la balmoș. Mult se făcea la noi smântână închegată: se lua smântâna de pe lapte și se da cheag, apoi se lăsa să se dospească în săculeț și pe urmă se înmuia așa și se băga în hârbecă, o cratiță anume cu picioare, care se punea în vatra focului, nu aveam sobe și o lăsam acolo să se topească, până se lăsa untul. Mai făceai o mămăligă și aia era mâncarea de bază. Mai era și carne. În toamnă se tăia o stearpă, nu erau frigidere ca acum, mai îngropam carne în pământ la o margine de râu. Așa era mai demult”.
„Eu până la 60 de ani am trăit cu acea frică că mor”
Stă la marginea patului, are un batic negru. Este de fapt îmbrăcată în nuanțe închise din cap până în picioare. Cred că ține doliu pentru ciobanii care suferă de apropierea inevitabilă a toamnei, a iernii. Și scrie…
A început să compună poeziii după ce a împlinit 60 de ani. „Cândva am avut un vis, că nu împlinesc 60 de ani. Așa că până la 60 de ani am trăit cu acea frică că mor. Iar când am văzut că am făcut 60 de ani, mi-am chemat copiii, am făcut o masă mare și am făcut o slujbă, cum se face, în casă. Apoi n-am mai ținut nici oi. Că țineam oi cu soțul meu, fie iertat.
M-am îmbolnăvit și de inimă. «Că atunci când m-am măritat, băiat din sat mi-am luat, cu casă și cu moșii, să aveam în sat trăi». Am ținut câteva oișoare, mai puțântele, n-am mai putut alerga lângă ele, dacă suferi cu inima nu mai ești bună de lucru. Așa că am scris, am două-trei caiete, iar odată i le-am dat domnului Budrală care era la Muzeul Astra. Ne-am înțeles amândoi și am făcut o carte. Apoi am prins dorul scrisului și am prins drag”, îmi mărturisește poetesa.
„Pentru mine aceste poezii și cântece înseamnă o ușurare de pe sufet”
Trage aer în piept și-și continuă șirul de idei: „Pentru mine aceste poezii și cântece înseamnă o ușurare de pe sufet. Le-am ținut pe suflet și vreau să le mai cunoască și alții. Acum nu mai este nimeni interesat «cu alea de mai demult». Iar aceștia care caută, culegătorii sunt mai rari. Tineretul nu mai apără, nu mai apără bătrânii, nu mai apără ce-a fost. Mie îmi pare că era așa de faină viața acolo. Te trezeai dimineața, auzeai păsările. Numai trăgeai odată geana, mergeai la strungă și auzeai ciobanii; șuierau când era timpul de strungă. Tu îți puneai pregătite gălețile cu care mergeai la strungă. Seara veneau ciobani și din alte părți mergeau la o stână, apoi la alta. Puneau ușa pe jos, cum era pământ și jucau pe ea. Stăteai de te apuca ziua, apoi mergeai la strungă. Nu dormeai cine știe cât, te obișnuiai așa…”.
„Dar scriu…”
Maria Sterp e la curent cu internetul. Are pagină de Facebook și postează regulat. Nu ține cont de vârsta dumneaei, dar totuși își simte anii: „Nu mai țin minte toate. Uit de la mână până gură, caut după pix, când găsesc pixul nu mai găsesc foaia pe care voiam să scriu… Dar scriu…”
„Taragotul este instrumentul meu preferat”
După vizita făcută Mariei Sterp, o iau din loc. Afară plouă torențial. Se lasă seara, iar eu trebuie să ajung de unde am plecat, la Tilișca. Primarul e drăguț și se oferă să-mi dea un șofer. Iar pe drum îl luăm cu noi și pe faimosul Iliuță de la Jina, fiul primarului, care a participat și la „Românii au talent”.
Îl întreb ce mai face: „Încerc să studiez cât mai mult și să evoluez în ceea ce fac. Eu cânt la saxofon, fluier, taragot și la tot ce ține de suflat. Taragotul este instrumentul meu preferat, deoarece este un instrument autentic. Prima oară am început să cânt singur la fluier, apoi am continuat cu Dumitru Prode. Apoi s-a înființat o formație de fluierași, am fost la diverse festivaluri: Gorj, Vâlcea, Argeș etc. Aceste instrumente la care cânt sunt legate de ciobani, de muzica autentică ciobănească. Am fost și eu cu oile. Am avut onoarea și să dau în strungă și să cânt la oi”.
Discuția cu Iliuță a fost scurtă, pentru că a trebuit să coboare. Ploaia nu contenește. Deodată, o „herghelie” de cai apare în mijlocul drumului. Cine știe de unde s-o fi ițit. Nu prea pare că ar vrea să se dea din drum, dar șoferul are răbdare. În peisaj mai apare o căruță fără copertină, cu un adult în față, în picioare, care mână calul. Iar copilul blonduț care stă în spate se uită la mine cu niște ochi întrebători. Și afară plouă…
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
