S-a născut acum 43 de ani, în Sibiu. Nu a urmat un liceu de muzică, dar în ultimul an de studii liceale a plecat în America, ca elevul unuia din cei mai bine cotați chitariști ai lumii. E vorba de Tavi Jinariu, artistul care a început cu o chitară împrumutată și a ajuns să cânte pentru mari personalități ale Americii. Odată la câțiva ani revine în Sibiu, cu câte un spectacol și pentru a își primeni dorul de locul natal.
De la limbi moarte la chitară
Mă întâlnesc cu Tavi într-o zi toridă, cum se anunță majoritatea zilelor din luna iulie a acestui an. Găsim un loc umbros, ne luăm niște răcoritoare și începem să povestim. „Am fost la un liceu de filologie, aici, în Sibiu, unde m-am axat pe limbi mai mult decât străine, latină și greacă, două limbi moarte. Sunt conștient că nu sunt limbi de conversație, dar sunt sigur că există un rol și pentru acestea. Odată ce moare o limbă, moare o civilizație”, e de părere chitaristul. „Cânți și cu vocea?”, îl întreb. Se uită la mine, râde și îmi spune chicotind: „Doamne ferește, nu!”. Apoi, revin cu întrebarea: „Dar, totuși, când te-ai apucat de cântat la chitară? Când ai pus prima oară mâna pe corzi?” Îmi răspunde, cu accent de american, dobândit după ani de zile de vorbit în engleză: „M-am apucat să cânt la vârsta de 12 ani, când tatăl meu mi-a spus că am de ales între chitară clasică și dasuri populare românești, la Palatul Copiilor. Nu mi-a plăcut să port ițarii, așa că am ales chitara clasică. Chiar prima oră, când am pus degetul de la mâna stânga pe coarde, m-am simțit ca acasă cu acest instrument. Pur și simplu m-am îndrăgostit de chitară! Plus că tata cânta la acordeon, iar mama muzică populară cu vocea. Mai am un unchi care cânta la chitară electrică la nunți. Când punea mâna pe chitară, mă fermeca. Deci pot spune că am crescut într-un cadru muzical și acest lucru m-a influențat”.
După primele acorduri de chitară
O pasiune e ca un drog, faci aproape orice sacrificii pentru aceasta. Acest lucru mi-l confirmă și Tavi: „Prima oară, am ieșit din țară pe când eram în liceu. Auzisem de o formație din Debrecen, Ungaria, care și-a pierdut chitaristul. Eu aveam așa o poftă de cântat, încât le-am zis că vin și îi ajut eu, neștiind că durează 10 ore să ajung în Debrecen cu trenul. Dar m-am dus, plecam câte un weekend întreg la repetiții. Iar când au fost invitați acești oameni să facă un turneu de vreo trei luni în Statele Unite ale Americii, am plecat cu ei. Trupa avea un repertoriu interesant. În prima jumătate a concertului se cânta muzică populară românească, unguruească, sârbească. A doua jumătate a programul, muzică gaspo. În timpul concertului, formația trebuia să se schimbe din haine populare în altele și am primit sarcina să cânt timp de cinci minute un solo la chitară, cât timp trupa se pregătea. Nu aveam o chitară a mea, ne-o dat-o cineva cu împurumut. Doamne, ce greu era! O cheie de acordat era ruptă, aveam un patent cu care o acrordam înainte să urc pe scenă. Piesa pe care o cântam în acea seară era o compoziție pe chitară clasică, avea un fler așa, mai spaniol. Acesta a fost primul solo al meu de chitară. Așa am prins gustul scenei. Într-o seară am fost în California de Sud, unde trebuia să concertăm într-o sală foarte mare, de 4000 de locuri, dar, dintr-un motiv sau altul, în acea sală se aflau numai zece oameni. Atunci am învățat ce este umilința. Dar, fără să știu, cineva a înregistrat concertul pe o casetă video și a trimis înregistrarea mai multor chitariști faimoși din Statele Unite. În acea experiență, am învățat că oricâți oameni ar fi în sală, tu trebuie să dai ce-i mai bun din tine”.
Scrisoarea de la Christopher Parkening
Câteodată lucrurile se așază de la sine, nu știi dacă divinitatea sau soarta face ca toate întâmplările să aibă un rost. „Când am venit acasă, în Sibiu, să termin liceul, am primit o scrisoare și un pachet cu CD-uri și știme de muzică de la Christopher Parkening, un fel de Michel Jordan la chitării clasice de atunci. Cânta cel puțin 100 de concerte pe an și primea minimum 40 de mii de dolari pe concert. Eu auzisem de el, am pus să ascult o înregistrare de-a acestuia și am început să citesc scrisoarea, în care scria că vrea să mă încurajeze să lucrez din greu și să fiu consecvent. Așa am început să mă înregistrez video, îi trimiteam înregistrarea, iar acesta îmi trimitea înapoi scrisori cu sfaturi utile «Ține mâna mai așa, lasă-ți unghiile să crească în acest fel». Iar după șase luni, i-am zis că mi-ar plăcea tare mult să studiez mai mult chitara clasică, dar România nu avea o tradiție în ceea ce privește chitara clasică. Atunci mi-a zis să vin în Statele Unite să studiez. Până să mă cunoască, Christopher Parkening nu și-a mai însușit rolul de profesor din 1976. A vorbit cu o școală din Los Angeles și le-a spus acestora că dacă îmi oferă o bursă completă de studiu, va veni să predea la acea școală. Și au acceptat. Cumva, Universul sau Dumnezeu aranjează așa toate lucrurile împreună și te face să te simți foarte mic. Nu există niciun motiv de mândrie pentru mine. Toate lucrurile s-au întâmplat în afara mea și este foarte important să păstrez postura acesta, să-mi aduc aminte și să-I rămân recunoscător”, e de părere Tavi.
„Muzica este ceva foarte nobil, nu este o armă să poți concura cu ea”
Observ cu câtă admirație și recunoștință vorbește Tavi despre muzică și despre cei care l-au ajutat. Ca să te respecte muzica, trebuie să o respecți și tu pe aceasta. „Am studiat cu Christopher Parkening aproximativ patru ani de zile. Într-o seară, a venit la mine și mi-a spus că în ziua următoare voi participa la un concurs. Abia împlinisem 18 ani și, pentru că eram de acea vârstă, am intrat în divizia cea mai mare, de la 18 la 36 de ani, iar eu mă gândeam că voi fi pe nicăieri, dar am luat locul I. Am participat la mai multe concursuri de chitară, dar nu mi-a plăcut mediul acesta de competiție. Știu că acest mediu are un rol aparte și poate să ajute un artist să fie lansat într-o carieră muzicală. Mie nu-mi plăcea pentru că toți erau stresați, iar noi concurăm așa unul împotriva altuia cu muzica. Eu cred că muzica este ceva foarte nobil, nu este o armă să poți concura cu ea. Fiecare are ceva de spus și chiar dacă spune o anumită frază într-un mod diferit, asta nu înseamnă că-i mai rău sau că nu-i mai bun decât ce a spus celălalt. Am participat la mai multe concursuri, dar cel mai mai memorabil a fost Finala pe Statele Unite, unde am luat locul II. Țin minte că mi-a scăpat chitara din mână pe scenă, am pus-o pe scaun în timp ce-mi așezam scăunelul de picior, acesta avea o pantă și mi-a trântit chitara. Am rămas înmărmurit, dar cred că publicul a înțeles”, rememorează Tavi acel episod.
„Cei mai de succes muzicieni de azi sunt antreprenori foarte buni”
Muzica este o artă, dar într-o eră în care totul este comercial, doar o imagine bună, alături de o activitate generatoare de un bun, pot fi rețeta succesului. „Muzicienii care au cel mai mare succes sunt antreprenori foarte buni, deci trebuie să aibă imagine bună. Trebuie să te frămânți, trebuie să te lupți. Și eu la început am cântat pe gratis, pentru că era mai important pentru mine să stabilesc o reputație ca muzician de bază în Los Angeles. Banii nu erau așa de importanți pentru mine, chiar dacă aveam nevoie de ei. Până la urmă, odată ce te axezi ca să faci bani, după părerea mea, nu ajungi neapărat la excelență. Dar dacă începi să lupți pentru excelență, automat vin și bani”, e de părere muzicianul.
A cântat pentru Wayne Gretzky
Tavi îmi spune că nu contează pentru cine cântă, pentru că o face cu aceeași dăruire. „Atunci când mă angajează oamenii, eu nu îi caut pe Google, nu mă documentez despre aceștia, deoarece nu vreau să-mi coloreze lentila. Am cântat pentru președintele Mexicului, Vicente Fox Quesada. Am fost odată la rezidență privată la o aniversare de 25 de ani de căsătorie, m-au angajat să concertez. Când am intrat, un valet mi-a parcat mașina. Numai Ferrari-uri și Bugatti-uri în fața casei! Mă gândeam că era mai bine dacă parcam mai departe. Am intrat înăuntru, m-am pus în rând să îmi iau ceva de băut, când a venit cineva lângă mine și mi-a zis: «Aceasta este casa mea. Îmi pare bine de cunoștință, mă numesc Wayne Gretzky». Habar nu aveam că trebuia să cânt pentru cel mai mare jucător de hochei din istoria sportului”, îmi zice mirat Tavi.
Școala de chitară
Ca artist, ce lași în urmă? Muzica și discipolii tăi. Aceștia duc mai departe învățămintele pe care și tu, la rândul tău, le-ai căpătat de la alții. „Am o școală de chitară, pe care am început-o înainte de COVID, și m-am gândit să fac un fel de Netflix pentru ore de chitară, o librărie în care punem tot felul de lecții de chitară, chitară clasică, flamenco, jazz. Școala a crescut până la 1200 de elevi din toată lumea, care se abonează. Am un elev pe care nu l-am întâlnit niciodată, e din Arizona, și pe care l-am învățat de la primele acorduri. Făceam ore cu acesta pe Zoom. Așa de bine a lucrat, încât după doi ani de zile a obținut cea mai mare bursă din istoria școlii pe care o urmează, ca să studieze cu Christopher Parkening, profesorul meu”, îmi spune muzicianul.
„M-aș bucura dacă aș putea găsi niște elevi din Sibiu, ca să-i pot încuraja”
E clar, ești legat de locul unde te-ai născut. Acest lucru îmi sune și Tavi. Simte că are ceva de oferit orașului său natal, față de care nutrește o frumoasă responsabilitate. „Vin în Sibiu cam odată la trei ani și de fiecare dată când vin, vreau să dau un concert acasă. Îmi este un loc foarte drag, iubesc Sibiul. Regăsesc, în acest oraș, simțământul că sunt acasă, care este foarte rar de găsit. Simt că am o responsabilitate, să dau ceva înapoi Sibiului și dacă aș putea găsi niște elevi să-i pot încuraja, să-i ajut, m-ar bucura mult. Nu este multă chitară clasică în Sibiu, din păcate. Chitara este un fel de orchestră în miniatură la care ne uităm prin lentilele reverse ale binoclului. Putem găsi toate instrumentele orchestrale în chitară, de la bași, tromboane, până la trompetă. Chitara este capabilă de atâtea culori, cum nu o poate face alt instrument. Eu vreau să le dau oamenilor, prin concertele pe care le dau, o monstră din ceea ce poate face chitara. Nu vreau ca oamenii să fie impresionați de mine, ci să fie atinși de muzică. E mai important pentru mine să-i ating sufletește, decât să-i impresionezi pentru că gimnastica mâinilor este mai puțin importantă ca emoția muzicii”, îmi declară Tavi.
