În mod obișnuit, părinții sunt cei care se mândresc cu realizările copiilor, însă în familia Pîrcălăboiu, situația este diferită. Andra, fiica Teodorei și a lui Marius, ne-a trimis un e-mail în care ne-a împărtășit cât de mândră este de părinții ei, care au escaladat recent Elbrus în Caucaz, Rusia.
Am avut plăcerea să îi întâlnesc pe Teodora și Marius, doi sibieni de la care am învățat multe și ale căror povești abia aștept să le citiți și voi. Teodora, în vârstă de 54 de ani, și Marius, de 59 de ani au o energie molipsitoare, astfel că, parcă îmi venea să plec cu ei în următoarea aventură.
Împătimiți ai muntelui și mereu pregătiți pentru noi provocări, luna trecută au reușit să urce pe vârful Elbrus, cei doi fiind singurul cuplu de sibieni care au reușit acest lucru. Elbrus se află în partea de est a Munților Caucaz, la granița dintre Europa și Asia, având o înălțime de 5.642 de metri. Este cel mai înalt punct din Rusia și Europa, dar și cel mai înalt stratovulcan din Eurasia, clasându-se pe locul 10 în lume după proeminență topografică. Pentru pasionații de mitologie, Elbrus este cunoscut și ca locul unde, conform legendei, a fost înlănțuit Prometeu.
Împătimiți și copii ai muntelui de când s-au cunoscut
De 35 de ani, Teodora și Marius călătoresc, escaladează munți și trăiesc momente intense pe unele dintre cele mai impresionante vârfuri montane din lume. Mi-au mărturisit că își doresc să continue această pasiune până la adânci bătrâneți. Au explorat munții din Balcani, au parcurs trasee în Tatra, Alpi, Pirinei, Sierra Nevada-Spania, au escaladat Kazbek (5.047m) – Caucaz, Georgia, Ararat (5.137 m) în Turcia și Damavand (5.671 m) din Iran, cel mai înalt vulcan din Asia. De asemenea, au ajuns pe Mont Blanc (4.810m) și mai multe vârfuri de peste 4.000 m din masivul Monte Rosa, munții Atlas – Maroc, Dolomiții unde au parcurs multe trasee de Via Ferrata, au urcat mai multe varfuri în Norvegia, unde locuiește fiul lor. În toți acești ani, au parcurs trasee în munții din România, indiferent de înălțimea acestora sau anotimp.
„Vârful e opțional, întoarcerea este obligatorie”
„Elbrus il aveam ca obiectiv de mai mult timp, însă decizia fermă am luat-o anul trecut, după ascensiunea pe Kazbek-Caucaz. De acolo, de pe varf, am recunoscut Elbrus din mulțimea de vârfuri ce ne înconjurau. Ne-am pregătit din punct de vedere fizic, mental și logistic și am luat drumul Rusiei. La graniță am avut ceva emoții din cauza situației actuale. Am fost verificați foarte strict, ne-au pus o mulțime de întrebări, ne-au controlat telefoanele în detaliu și ne-au ținut cam patru ore până am putut continua drumul. Deși Elbrus este foarte dorit în rândul alpiniștilor de peste tot din lume, noi am întâlnit doar asiatici și ruși, atât in zilele de aclimatizare cât și în ziua vârfului. Vremea nu a fost cum ne-am fi dorit, devenea tot mai ostilă cu fiecare zi care trecea, dar eram pregătiți pentru asta. Elbrus este renumit pentru schimbările bruște de vreme, lucru foarte des întâlnit mai ales în munții înalți. Din acest motiv, nu am putut face vârful în ziua planificată, inclusiv una dintre aclimatizări am făcut-o pe o vreme de viscol, cu vânt foarte puternic în rafale, care accentua și mai mult senzația de frig, urmată de o noapte care a început cu tunete și fulgere. A nins viscolit până dimineața aproximativ 15 cm. Am fost nevoiți să amânăm abordarea vârfului și să așteptăm o fereastră de vreme bună”, povestesc cei doi.
Muntele, spun ei, nu este doar despre atingerea unui vârf, ci despre întreaga experiență trăită pe parcursul unei ascensiuni: „Nu urcăm pentru a puncta un vârf. Expediția înseamnă un tot, până pe vârf și înapoi trăiești o întreagă experiență și, până la urmă, asta este ceea ce contează: tot ce ai trăit până acolo, ce ai simțit și ce ai văzut. Chiar și în timpul aclimatizărilor poți descoperi peisaje care te lasă fără răsuflare. O expediție înseamnă un parcurs, trăiri, momente de neuitat, oameni, locuri, alte culturi, iar noi am învățat să ne bucurăm de toate acestea. De-a lungul acestor ani, timp în care muntele a devenit parte din noi, am acumulat experiență și, de fiecare dată, ne ghidăm după una dintre regulile de bază ale alpinismului, care spune că atingerea vârfului este opțională, dar întoarcerea este obligatorie.”
Locul în care te descoperi foarte mult și nu ai voie să greșești
Muntele îi face să descopere în ei lucruri de care nu știau că sunt capabili. Teodora mărturisește: „Nu știam că pot să fac atâtea lucruri și că am atâta forță în minte. Încă mă descopăr. Merg de foarte mult timp pe munte și încă mă descopăr. Nu forțez limitele, dar încerc să privesc dincolo de ele. Să te cunoști pe tine este cel mai important. În situații limită, grele, ești doar tu cu tine. Pe munte, chiar dacă mergi cu alte persoane, tot pe cont propriu ești; viața ta depinde de fiecare pas pe care îl faci. De exemplu, în Elbrus, deși știam prea bine acest lucru, la intrarea în traseu soțul mi-a spus: Nu ai voie să greșești. Ca mai în toți munții mari, și aici există o porțiune de crevase pe deasupra căreia se trece, numită cimitirul alb și care necesită atenție sporită, ca de altfel orice traseu de acest fel. Din nefericire, în toți munții înalți au loc accidente în care mulți alpiniști își pierd viața.
Teodora povestește cum au parcurs acea bucată de traseu noaptea, pentru că în munții înalți plecarea se face foarte devreme, în acest caz înainte de miezul nopții. Înaintarea către vârf se face încet până către dimineață, atingând vârful în jurul orei 8:30. Ea mai spune că doar în astfel de situații îți dai seama de ce ești capabil. Trebuie să fii atent la fiecare pas, să îți dozezi energia cât de bine poți, pentru că, odată ajuns pe vârf, trebuie să conștientizezi faptul că nu acolo este finalul, ci mai urmează coborârea, care obligatoriu trebuie făcută în siguranță. Ea își exprimă și îngrijorarea față de copiii lor, mărturisind că: „Dacă ei ar face asta, evident am sta cu gândul la ei, însă indiferent ce vor alege în viață, noi îi vom susține. Suntem foarte mândri de ei, la fel cum și ei sunt mândri de noi. Ne bucurăm de tot ce avem”.
Așchia nu sare departe de trunchi
Cum așchia nu sare departe de trunchi, copiii celor doi au aceleași pasiuni. Cel mai înalt vârf din Scandinavia l-au urcat alături de fiica lor, Andra, iar Andrei, fiul lor, care locuiește în Norvegia, a ales un stil de viață nomad. De un an și jumătate, călătorește prin lume, iar în prezent se află în Asia Centrală, fiindu-i foarte dragi țările precum Kyrgyzstan și Kazahstan. El călătorește neturistic, cu precădere prin sate și populații băștinașe, trăind în mijlocul oamenilor și interacționând cu aceștia zi de zi, folosind de cele mai multe ori autostopul în deplasările sale. Este singur, cu un rucsac în spate și o mulțime de locuri în minte în care își dorește să ajungă.
„Cel mai înalt vârf din Scandinavia l-am urcat alături de fiica noastră. A fost primul ei munte și a început să-i placă; sperăm să facem echipă cu ea în cât mai multe din ascensiunile noastre viitoare. Niciodată nu poți spune că ai văzut totul. Facem ascensiuni în orice anotimp, fie ploaie, vânt sau zăpadă. Pentru a escalada munți înalți, trebuie să cunoști natura în toate manifestările ei. Ne pregătim pentru munții mari exersând iarna în munții noștri. Nu ne oprim iarna, pentru că natura e imprevizibilă și trebuie să o trăiești în toate formele”, povestesc ei cu zâmbetul pe buze.
Urmându-și pasiunea, pentru cei doi provocări sunt la tot pasul: „Cea mai mare provocare este să rămânem sănătoși și să ne continuăm călătoriile mulți ani de acum înainte. De asemenea, partea financiară reprezintă o provocare constantă. Nu obişnuim să avem sponsorizări, nu am avut niciodată, așa că ne bazăm exclusiv pe resursele noastre. Nu suntem zgârciți, dar nici nu dorim să cheltuim excesiv; întotdeauna alocăm un buget optim în funcție de destinația și obiectivele propuse. Nu căutăm confortul excesiv; pot spune că ieșim foarte mult din zona de confort; de multe ori dormim în cort, în mașină sau în refugii. Ne străduim să menținem bugetul cât mai redus posibil. Totuși, trebuie să recunoaștem că această pasiune este destul de costisitoare.”
Vacanță în bocanci
„În fiecare an, când ne planificăm concediul, ne propunem să ni-l petrecem în munți, în afara țării. Aceasta înseamnă, de la început până la sfârșit, un efort considerabil. Am avut concedii în care ne-am întors noaptea și a doua zi ne-am prezentat la muncă, astfel ne-am folosit la maximum timpul liber, chiar dacă eram extrem de obosiți; era o oboseală plăcută. Ne-am obișnuit de-a lungul timpului, noi asta numim concediu. În general, acceptăm lucrurile așa cum vin și ne lăsăm surprinși de tot ce ne oferă experiențele. Ne îmbogățim cu fiecare loc în care ajungem, peisaj pe care îl vedem. În medie, anul acesta, cei doi au cheltuit peste 2000 de euro pentru diverse taxe (viză, invitație, zbor etc.). Trebuie menționat că nu se fac asigurări medicale pentru cei care urcă la altitudini de peste 5000 de metri. Ne asigurăm întotdeauna cu cea mai extinsă și cuprinzătoare asigurare, care să aibă acoperire în orice situație. Din păcate, situații neplăcute și accidente se pot întâmpla. Nu este ușor de înțeles ceea ce simțim noi, acest stil de viață sau de petrecere a timpului liber, dar uneori trebuie să îți asumi riscuri,” explică Marius.
„Nu de puține ori, în munți am avut parte de vreme nefavorabilă sau care s-a schimbat brusc, urmată de vânt foarte puternic, căderi de pietre de pe versanți. Aceasta este o situație întâlnită chiar anul trecut în Kazbek, unde, în tabăra de bază și nu numai, erau căderi de pietre zi și noapte de pe anumite versanți, sau cea din masivul Mont Blanc, la traversarea Grand Couloir. Pe lângă acestea, trecerea prin zonele cu crevase necesită o atenție maximă; riscul de avalanșă, inclusiv în munții noștri, iarna. Însă, dacă se respectă anumite reguli de bază, muntele poate fi o poveste de neuitat. În călătoriile noastre, dacă avem ocazia, vizităm sate sau orașe prin care trecem, pentru a lua pulsul locului. Pe munte, alimentația este specifică: hrana liofilizată, supe, batoane, dulciuri, fructe uscate. Nu putem lua cu noi ceea ce mâncăm zi de zi, deoarece fiecare gram în plus se simte în greutatea rucsacului. Totul este dozat cu grijă; nu mâncăm pentru a ne sătura, ci în principal pentru a avea necesarul de nutrienți pentru a face față efortului depus în cursul unei ascensiuni,” adaugă Teodora.
Ca toți cei care urcă pe munte, au avut și ei parte de tot felul de situații mai mult sau mai puțin dificile. „De exemplu, anul trecut, când coboram de pe Kazbek, într-o zonă destul de prietenoasă, mi-am scos colțarii mai devreme decât ar fi trebuit, lucru pe care nu obișnuiesc să-l fac, și am rămas doar în bocanci. Cred că am fost mai relaxată decât este permis într-o astfel de situație. La trecerea peste o crevasă, pe care trebuia să o sar, am alunecat și am căzut cu picioarele în crevasă, oprindu-mă pe marginea ei, sprijinită în rucsac. Eram legată în coardă cu soțul meu, iar crevasa nu era foarte adâncă, dar senzația a fost destul de intensă. Totul s-a întâmplat într-o secundă, însă a fost cu adevărat o lecție pentru mine,” mărturisește sibianca.
Himalaya, un obiectiv pe lista celor doi
Ca și până acum, cei doi privesc înainte, au planuri și obiective pe care vor încerca să le atingă. Himalaya, un vis care este pe lista oricărui alpinist, și Kilimanjaro, un alt obiectiv, însă nu sunt ușor de pus la cale; ambele presupun un buget mai ridicat, cu costuri destul de mari. Nu este ușor, însă nici imposibil atunci când iubești ceea ce faci și îți urmezi pasiunea de-o viață.
„Nu suntem singuri niciodată. Dumnezeu este cu noi la fiecare pas”
„Noi spunem că mergem și urcăm munții, dar de la Dumnezeu primim putere. Sunt sigură că, fără Dumnezeu, nu am fi fost pe unde am fost și poate nici nu ne-am fi întors în siguranță de fiecare dată. Mă simt și mai aproape de Dumnezeu când ajung în vârf. Obișnuiesc să mă rog oriunde, și când îmi e bine, și când mi-e rău. Mă rog și mulțumesc lui Dumnezeu mereu, pe vârf, pe traseu, pe ghețar, prin pădure, când e soare sau când plouă; oricând și mereu simt că e cu noi. Muntele a devenit un stil de viață, face parte din noi. Dacă Dumnezeu mă ține sănătoasă, îmi voi lua bețele și peste 25 de ani și voi pleca în drumeții”, încheie ea.
Astfel, am avut în fața mea doi oameni impresionanți, ale căror povești păreau desprinse din basme. Teodora și Marius sunt nu doar parteneri în viață, ci și montaniarzi alpiniști care fac ascensiuni împreună, uniți printr-o coardă, însă fiecare rămâne totuși pe cont propriu. Practic, cei doi sunt o adevărată lecție de viață. Aceasta devine cu adevărat frumoasă atunci când o petreci alături de persoana iubită, când vă legați unul de altul și „escaladați” provocările vieții împreună.
