Din Săliște mai la vale, la doi km distanță mai exact, este un sat ce își are denumirea de Vale. Prima atestare a acestei localități este în anul 1383. Viața localnicilor din acest meleag se învârtea în jurul creșterii animalelor și a pomiculturii, de altfel activități specifice Mărginimii Sibiului. Mai nou, localnicii au migrat către agroturism.
De la Săliște la Vale
Cobor spre acest sătuc ce și-ar avea numele după râul peste care este așezat. Nu faci mult din Săliște la Vale, în jur de jumătate de ceas, dacă mergi agale, „gură cască”, cum fac eu. În jurul drumului văd numai copaci și fânețe, munți împăduriți și vreme bună. Undeva la margine de șosea zăresc un om care își adună fânul cu grebla, imagine care devine tot mai rară pe aici.
„Noroc! Doamne ajută!”, mă adresez localnicului. Are o figură simpatică și nu durează mult să-mi dau seama că e pus pe glume și voie bună. „Doamne ajută! Doamne ajută!”, îmi răspunde într-un strigăt lung. „Sunteți de aici, din Vale?”, îl întreb. Are pe el un tricou îngălbenit de vreme (sau poate așa o fi culoarea lui, ce știu eu), pantaloni negri și o șapcă albastră, și aceasta bătută de timp și soare. Mustăcioara lui încărunțită este numai zâmbet. „De aici, din Vale, da!”, îmi răspunde. „Și cum mai este viața prin satul vost‘?” „Păi cum să fie?… Foarte bună!”, mă lămurește imediat văleanul.
„Du-te la Ion Păculea!”
E către amiază, soarele strălucește și încălzește tot peisajul, iar transpirația curge de pe mine cum curge apa din țurțuri primăvara. „Cu ce cărați fânul acesta?”, îl întreb pe nea Bujor, căci așa mi s-a recomandat. „Păi, cu calul, dar nu mai sunt mulți cai aici în sat, majoritatea oamenilor fac baloți!”, îmi spune nea Bujor. „Și nici animale nu prea sunt, bănuiesc”, continui. „Da, bănuiți bine. Mai sunt unu-doi care mai au câteva oi și vaci”, afirmă văleanul. Mai stau cât mai stau la taclale cu omul din fața mea și dau să o iau din loc. Nu vreau să-l mai rețin din treabă, dar înainte să plec îi spun: „Nea Bujoare, mata cunoști pe cineva din sat care mai știe povești de-ale locului?”. „Ba cum să nu, du-te la Ion Păculea, vezi că stă undeva pe dreapta după ce faci curba din sat!”
Atmosferă de toamnă în sat
Îl las pe nea Bujor cu treaba lui, îi spun clasicul „Spor la treabă!” și îmi continui drumul către sat. Nu mai e nici mult până la destinație. Sar înapoi șanțul ce mărginește șoseaua de iarba localnicilor și în doar câteva sute de metri ochesc pancarta cu denumirea satului. Trec de ea și încep să admir casele din sat, de unde vin miresme de ardei copți pe grătar; pesemne oamenii s-au apucat de zacuscă. Spre surprinderea mea, una dintre primele case din Vale are o tăbliță pe care scrie „Cabinet de Avocat”.
Cine știe ce probleme își mai fac oamenii de pe aici! Dar nu o bag în seamă prea mult, eu tre‘ să dau de nea Ion Păculea. Din amețeala mea, cred că m-a bătut și soarele în cap, nu mă opresc la locația unde mi s-a recomandat și o iau tot către centrul satului. Nici țipenie de om pe stradă, doar câte o mașină care trece odată la câteva minute. Trec de curba cu pricina și merg tot înainte, apoi fac stânga pe un pod și ajung pe o stradă unde răsună lătraturi de câini, unele mai groase, altele mai subțiri. Mă îndrept către acea zarvă și văd niște câini mari slobozi pe stradă. O mașină oprește aproape de casa din dreptul meu. E o doamnă la volan. O întreb unde îl pot găsi pe nea Ion Păculea…
În mașina de poliție
Îmi continui calea și ajung la locația cu pricina. Strig la poarta lui nea Ion cred că vreun sfert de oră. Nu iese nimeni. Mă descurajez și merg iar către podul cu pricina, poate dau de altcineva, dar nu mai stânga pe el, o iau înainte pe lângă un parc colorat pentru copii. La un moment dat, pe dreapta, văd o mașină de poliție care dă să plece. Îl întreb pe polițist unde stă nea Ion Păculea și dacă e acasă.
„Nu știu, vedem, hai urcă în mașină, te duc eu!”. Mă urc în mașină, ce să fac, trebuie să ascultăm de organele legii. N-am mai călătorit niciodată cu mașina de poliție. O Dacie clasică, din aceea cum se găsește pe la țară. De curiozitate, îl întreb pe polițistul aflat la volan dacă sunt incidente pe aici, prin zonă. Îmi răspunde cu un glas lejer: „E liniște, oamenii sunt cuminți”.
Un minut durează călătoria mea, după care mă lasă la poarta unde își are nea Ion casa. Mă uit lung la poarta mare de lemn. Am fost aici, o cunosc. Bat în ea și mai strig odată. De data aceasta am noroc, îmi răspunde un copil: „Cine e?”. Mă bâlbâi puțin, cine să-i spun sunt? Dar mă adun repede și îi răspund: „De la ziar!” Copilul deschide repede ușa. Ionuț îl cheamă ca pe bunicul său. Îl întreb unde e bunicu. „E jos la tata, hai că te duc eu!”. Încuie repede poarta și ne îndreptăm către destinația spusă.
Acasă la nea Ion
Fix în momentul când am făcut curba, nea Ion, sprijinit în două bețe, vine ușor ușor către deal, alături de soția sa, ce are o coasă în mână. Ca să aflu mai târziu că nea Ion a cosit, la cei 81 de ani ai săi și care, de regulă, stă sprijinit în acele bețe. Mă prezint omului, acceptă bucuros o discuție, dar să am răbdare, că el merge mai încet. Urc alături de Ionuț, moșnegește, se mai oprește la câte o casă și îmi explică a cui a fost și continuă drumul. Până ajungem în curtea sa umbrită de struguri copți și păzită de un cățeluș blănos și de vreo patru pisicuțe. Ne așezăm, eu pe scaun, nea Ion pe trepte și începem discuția.
Un sat de ciobani
Nici bine nu beau o cană cu apă că gazda mea își dă drumul la vorbe, e mare povestaci: „Satul nostru a fost axat pe Vale, pârâul acela care duce în sus. Au fost case pe stânga și pe dreapta acestei ape până sus. În o mie optsute și ceva, o viitură mare a dus toate casele, ce erau de lemn, nu de piatră ca acum, iar toți de pe vale s-au tras către margine”. Povestește plin de viață și gesticulează mult, îmi și imaginez acea viitură. „Și cu ce se ocupau oamenii pe aici?”, îl întreb privind curios la el. Acesta, făcând un gest teatral, ridică tonul: „Din satul nostru, Vale, au fost foarte mulți ciobani, la fel și din, Cacova (Fântânele de astăzi) și Galeș. Mergeau și ciobăneau prin baltă, au ajuns până și în Crimeea. Au fost foarte multe familii bogate în sat, își țineau banii în banca Albina, care a dat faliment”.
„Din Săliște până-n Vale, tre` să mergi, dar mergi călare…”
Nea Ion îmi povestește despre rânduiala oamenilor de aici. Vorbește cu mândrie de satul său: „Aici copiii învățau până la patru clase și apoi părinții îi duceau la oi. În primul an, îi dădea o mieluță, care făta în al doilea an, poate tot o mieluță, deci avea două oi. Și în acest fel până la armată (pe atunci locuitorii făceau armata pentru Austro-Ungaria) copilul își făcea două-trei de oi.
După cătană (cu sensul de armată) se întorcea iar la oi. El nu știa cu cine o să se însoare, îl însurau muierile când îi venea vremea. Înainte de interbelic nu găseai în sat decât primarul, clopotarul, popa, cel care era la tauri, îngrijitorul de la Primărie și câțiva oameni. Restul erau numai plecați și când se întorceau aduceau banii, iar muierile duceau banii la bancă. Fetelor, ca să se mărite bine și cu ofițeri, părinții le făceau o dotă (zestre), o sumă mare de bani o strângeau vălenii pentru fata lor, ofițerii se căsătoreau doar cu fete cu stare. Din cauza rânduielilor noastre vecinii satului nostru au scos o vorbă: «Din Săliște până-n Vale, tre` să mergi, dar mergi călare. Și acolo să vezi minuni, broaște fripte pe cărbuni și feciori de nouă luni».”
„Acum nu mai știm cine unde stă”
În curtea lui nea Ion mirosul de struguri copți mă îmbată. Sunt curios de vremurile în care oamenii stăteau aici în sat și se ocupau cu pomicultura. „Fiind terenul potrivit pentru pomi, învățătorul Tipuliță semăna în grădina școlii pomi: meri, peri, duzi sau frăgari. Primăvara lua puieți și îi planta pe câmp, dar oamenii spuneau că nu au nevoie de pomi, ei au nevoie de fân. Dar tot a semănat duzi, începând cu Capul Vălii și până în Capul de Sus de Vale. Dar s-au distrus toți când a trebuit să ducem frunză pentru viermii de mătase. Când eram noi mici, copiii de la școală trebuiau să îngrijească viermii.
Veneau oameni din toate satele și luau frunze din duzii noștri de aici, astfel i-au distrus. Erau și două vii, viile de din jos și viile de din sus, era multă țâța caprei și viță neagră. Făceam vin. Avem și acum bolta aceasta. Nu ne mai ocupăm nici cu copacii, nici cu animalele, creștem doar iepuri și găini. În sat mai este unul care are 20-30 de vaci. Nu se mai lucră pământul. Majoritatea suntem pensionari. Fiind oameni bogați aici în sat, și-au dus copiii la școală, iar foarte mulți au plecat și și-au vândut casele pe timpul lui Dej pentru a-și lua Dacie. Acum nu mai știm cine unde stă, mulți veniți de la Sibiu, București, din alte sate”, îmi mărturisește nea Ion.
Un cântec vechi desprins din ,,Miorița”
Dau să plec, dar mă trage înapoi și mă întreabă dacă vreau să mănânc ceva. De acasă am învățat că „Două bătăi strică, două mâncări nu”. Intrăm în bucătărie și soția lui nea Ion îmi pune în față o ciorbă de varză cu afumătură, specifică locului, pe care o mănânc pe nerăsuflate! După, mă servește cu o mămăligă aburindă și niște brânză de burduf, alt preparat local. După festin, nea Ion îmi bagă mai multe cântece vechi, pe care nu le pot înșirui toate aici, dar am să las unul. Mie mi l-a cântat cu glas melodios:
„Ciobănaș de la miori,
Cum ți-a fost moartea să mori?
Colo-n vârful muntelui,
La bătaia vântui.
De-ngropat cin‘ te-a-ngropa?
Doi brazi când s-or răsturna.
Dar lumina cin ți-a pus?
Soarele când a apus?
De jeli cin te-o jeli,
Oile când or porni?
Au pornit în jos domol,
Numai câinii în urma lor.
Am povestit multe cu nea Ion, dar nu pot trece totul într-un simplu articolaș. Zic „Săru‘ mâna pentru masă”, îmi salut gazdele și mă întorc și văd magazinul satului. E închis. Îmi aduc aminte vorbele lui nea Ion: „Avem magazin, dar nu știu din ce cauză s-a închis. Noi suntem bătrâni și este foarte greu pentru noi. Pentru pâine sau pentru altceva trebuie să fugi în Săliște”.
Da, și eu trebuie să fug în Săliște. Începe să se facă seară. Trec din nou prin locurile pe unde am mai călcat, deja parcă mi se par familiare. Călătoria mea nu se oprește aici, voi merge și în alte sate ca să aflu povești despre oameni pentru oameni.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
