Din luna mai și până în prezent, virusul West Nile a provocat în România îmbolnăvirea a 39 de oameni, 8 dintre aceștia pierzându-și viața, potrivit statisticilor Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile din cadrul Institutului Național de Sănătate Publică. Deși în majoritatea cazurilor simptomele pot fi confundate cu cele ale unei viroze obișnuite, există și situații când infectarea cu acest virus poate declanșa afecțiuni grave. Cât de periculos este virusul West Nail pentru populație, cum se transmite și ce complicații poate genera pentru o persoană infectată ne spune Dr. Georgeta Marga, medic epidemiolog în cadrul Direcției de Sănătate Publică Sibiu.
Ce este virusul West Nile şi cât de periculos poate fi pentru populaţie?
Virusul West Nile (WN) a fost descoperit în anul 1937 în districtul West Nile din Uganda, de unde şi numele acestuia. Interesul experţilor faţă de virusul WN a crescut începând cu anul 1999, când a fost depistat în Statele Unite. Atunci au fost confirmate 66 de cazuri, cu 7 decese.
Deşi majoritatea infecţiilor sunt asimptomatice (80% din cazuri) există şi forme severe cu afectarea sistemului nervos (1 din 150 de persoane), dintre care 3-15% sunt soldate cu deces. În 1996, România s-a confruntat cu cea mai mare epidemie de neuroinfecţie West Nile din Europa: s-au confirmat 352 de cazuri de infecţii West Nile cu afectarea sistemului nervos central (44% meningoencefalite, 40% meningite şi 16% encefalite), cu 17 decese.
Care sunt simptomele resimţite de o persoană infectată cu acest virus?
Atunci când infecţia se manifestă clinic, bolnavul prezintă: alterarea stării generale, febră mare, dureri musculare şi articulare, dureri de cap şi ale globilor oculari, conjunctivită şi uneori pete roşii pe piele.
În cazurile severe este efectat şi sistemul nervos central şi apar manifestări de meningită (dureri de cap, bolnavul nu suportă lumina) sau encefalită (cu confuzie sau chiar comă).
Cum se transmite virusul?
Principala cale de transmitere este cea de la animal la om, prin înţepături de ţânţar. Sursa o reprezintă animalele infectate: mamifere (cai, rozătoare) sau păsări (domestice sau sălbatice). Un rol important în răspândirea bolii la distanţe mari îl au păsările migratoare.
Transmitere de la om la om prin: transfuzii de sânge, transplant sau de la mama la copil (în sarcina, naştere, alăptare) este şi ea raportată.
Prin ce metode se diagnostichează această boală?
Diagnosticul se confirmă prin analize de laborator efectuate din probe de sânge şi din LCR (lichid cefalo-rahidian) extras prin punctie lombară (în coloana vertebrală).
La ce complicaţii duce infectarea cu virus West Nile?
În cazul afectării sistemului nervos central pot surveni: convulsii, poliomielită, paralizii, inclusiv paralizia muşchilor respiratori (pacientul necesită ventilaţie mecanică, cu risc de pneumonie).
Care sunt categoriile de populaţie mai vulnerabile, predispuse la dezvoltarea de forme severe?
La risc pentru forme severe sunt persoanele cu vârstă peste 70 de ani, cele cu imunodepresie, respectiv cu boli cronice (cancere, diabet, hipertensiune arterială, boli renale sau cu transplant de organe).
Cum se tratează această afecţiune?
Întrucât nu există o medicaţie antivirală specifică, infecţia se tratează simptomatic (cu medicamente care combat febra, durerea, etc), iar formele severe necesită internare, cu tratament de susţinere sau chiar terapie intensivă, după caz.
Cum poate fi prevenită îmbolnăvirea cu virus West Nile?
Cea mai eficientă măsură de prevenire a infecţiei este evitarea întepăturilor de ţânţari. Se va evita şederea prelungită în afară locuinţei în primele ore ale dimineţii sau după lăsarea serii, când ţânţarii sunt mai activi. Dacă ieşim din casă vom proteja tegumentele cu îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvată (mânecă lungă, pantalon lung, şosete şi pantofi) iar pe părţile neacoperite vom aplică substanţe care alungă ţânţarii (repelenti).
De asemenea, se vor aplica măsuri care împiedică pătrunderea ţânţarilor în locuinţe (plase), iar recipientele din perimetrul locuinţei, în care rămâne apă (ghivece de flori, anvelope, găleţi, apă pentru păsări, etc) unde ţânţarii pot depun ouă, vor fi golite şi curăţate periodic, cel puţin săptămânal.
La apariţia unor cazuri, în zona afectată, se aplică sau se reiau (după caz) acţiuni de combatere chimică a ţânţarilor, prin intermediul primăriilor locale, precum şi acţiuni de informare/educare a populaţiei privind măsurile preventive (cu implicarea mass-media).
