Campania Sibiu 100%: Uitaţi de lume Cât vezi cu ochii, pustietate. Borne kilometrice care îndrumă către nicăieri. O linşte atât de deplină ce sigur l-ar speria cumplit pe sibianul obişnuit în agitaţie, zgomot de maşini şi oameni. Sibiu 100% continuă dezvăluirea poveştilor celor mai izolate sate ale judeţului. Păşind pe cărări puţin cunoscute, arareori străbătute de maşini, îi căutăm pe puţinii oameni care mai trăiesc uitaţi de lume. Alexandra Ion Cristea; Fotocredit: David Postatny Photography Ca să ajungi în Albi trebuie să străbaţi drum greu, asemănător unui traseu semi-extrem de raliu. Cum să nu cauţi mai degrabă o căruţă – cel mai sigur mod de a ajunge în satul situat la 10 kilometri de comuna aparţinătoare Slimnic? „Dar de ce mergeţi, că nu mai e nimeni acolo…” suntem întrebaţi retoric peste tot unde oprim căci niciun slimnicean nu e prea încântat să ne însoţească într-o călătorie către nicăieri. Unul ridică din umeri- are treabă la câmp, altul, prea ocupat cu animalele, la primele ore ale dimineţii. Un bărbat ne râde în nas în uşa Primăriei: „Nu vă supăraţi, au mai fost şi alţii în Albi. Cei care locuiesc acolo cred că dacă urcaţi să îi vedeţi, o să îi ajutaţi cu ceva”. Pornim într-un final cu maşina, fără prea mare entuziasm, să aflăm de ce fel de ajutor au nevoie cei câţiva locuitori ai cătunului ce trăiesc, de când lumea, fără curent electric. Drumu-i bun? Primim asigurări ferme că drumul nu va fi o aventură, mai ales acum, după o perioadă lungă de secetă. Aflăm însă în câteva minute, că ceea ce numesc sătenii „drum bun” e o potecă printre câmpuri, pe care nu încap două maşini şi plină de gropi adânci, făcute de roţile mari ale căruţelor sau tractoarelor care merg mai des pe aici. Cum ne opintim într-un deal ce nu se lasă urcat cu niciun chip, ne gândim la un moment dat să ne întoarcem sau să străbatem pe jos următorii kilometri. Noroc cu o maşină destul de veche care apare pe neaşteptate în spate. Bărbaţii din interior ne privesc curioşi şi se oferă să ne ajute să trecem dâmbul. Ne îndrumă apoi din mers, prin geamurile mici şi prăfuite, dar ne părăsesc curând, căci calea se bifurcă. 30 de case Nu mai e mult şi trebuie să dăm de vreo casă, ne gândim fără rost. În liniştea apăsătoare, ascultăm zgomotul pietrelor călcate de roţile maşinii şi ne ferim de crengile mărăcinilor şi arbuştilor de pe marginea potecii. Într-un vârf de deal găsim prima casă din sat – deşi nu ştim sigur dacă am ajuns în Albi. Maria Ursu roboteşte de zor prin bătătura de pământ uscat, doritor de ploaie. Ne priveşte puţin mirată, în timp ce o urmăm în şură, la umbră. S-a născut în satul care număra odată peste 30 de familii. A făcut şcoala în Albi, pe vremea când şcoala încă mai avea cărămidă şi nu era doar un loc viran, undeva pe-un răzor. ”Am avut aici profesor, învăţător. Dar oamenii au plecat rând pe rând în Slimnic şi ªura, începând cu anii ’70. Am mai rămas două case”, spune femeia în vârstă de 66 de ani în timp ce umple un sac cu porumbul curăţat de foi. Sătulă de viaţa dusă zi de zi în pustietate, luminându-şi nopţile cu felinarul cu petrol, Maria s-a mutat la un moment dat la Sibiu. „Ne-am întors apoi, că soţului meu nu-i plăcea oraşul – muncea pe la firme, banii erau mai puţini şi n-aveam libertate şi nici animale”, spune ea oftând. În şură, la cucuruz Ne invită apoi să o ajutăm la cojit de cucuruz. Pusă pe treabă dar şi curioasă, ne întreabă şi ea ce căutăm în Albi şi cum de-am venit în acest colţ de lume. Se miră că s-a auzit de satul ei la Sibiu. Mărturiseşte apoi că a făcut un târg să îşi vândă casa şi terenurile, că bătrâneţea e grea în singurătate. „Dacă suntem bolnavi nu-i bai că ne suim în căruţă şi ne ducem unul pe altul la doctor. Asta e acum dar mai încoloo…Pe soţul meu îl dor toate de la un timp”, explică Maria. Totuşi, de la vorbă până la faptă e cale lungă, iar bătrâna nu vrea nici în ruptul capului să îşi abandoneze casa. „Iarna asta o facem aici, până se hotărăsc oamenii noi să se mute. Mi-e frică să plec – sunt unii care ştiu unde şi ce să caute de furat”, spune ea cu îngrijorare. Îşi continuă apoi munca în tăcere. La despărţire ne salută scurt, după ce ne priveşte îndelung. „Dacă veniţi înapoi pe aici să vă opriţi să mă mai ajutaţi la porumb”, ne îndeamnă Maria din poartă. Casa cu iesle Locuinţa Mariei Ursu e singura din această parte de sat. Trebuie să mergi mult şi bine pe cărarea plină de praf albicios care se ridică la orice mişcare în aer – ca să dai de următoarea casă. Zadarnic cauţi, din instinct, stâlpii de curent de pe marginea drumului. E o curte largă plină de vaci, viţei şi tăuraşi care se împung de zor alergând prin iarbă. Pe marginea unei gropi pline de mărăcini, găsim trei scări de beton – supravieţuitoare unei foste case, iar pe prispa năpădită de buruieni, o oală mare plină de cărămizi s-a îngropat pe jumătate în pământ. O altă gospodărie mai păstrează doar câteva din vechile acareturi dărâmate sau acoperite de iarbă şi flori. Acoperişul unei locuinţe s-a prăbuşit pe jumătate, iar pe podeaua plină de ţigle – o perdea brodată de in a căzut de la fereastra din care au rămas doar tocurile de lemn putrezit. Pe-un deal din apropiere, un bordei cu pereţii pictaţi în culori vesele e închis cu lacăt ruginit. Are două intrări – jumătate dă într-o cameră mobilată simplu cu un pat, o masă şi un scaun iar cealaltă jumătate spre un staul cu iesle şi fân ce căptuşeşte podeaua de pământ argilos. Privim toate acestea prin geamurile sparte, căci pretutindeni nu e ţipenie de om. Doar cruci şi iarăşi cruci de lemn, marcând răscruci de drumuri. Drumul hornarului Din mijlocul unui pâlc de copaci, un cioban fluieră alene dar melodios, păzindu-şi turma. Ne priveşte şi el cu mirare mai ales că venim pe jos şi n-avem nici cea mai mică idee unde sunt oamenii din sat. „Părţile astea sunt locuite şi nu prea”, spune el sfătos şi ne îndrumă să mergem înainte la casele din vale, că astăzi găsim sigur pe cineva. Într-adevăr, într-o curte plină de căpiţe de fân mai mulţi bărbaţi muncesc de zor. „Ne-am mutat casa mai la vale şi acum o aranjăm, că fiul meu va sta aici cu oile”, ne explică Petru Bloca, născut în Albi. Cu furca la spinare, bărbatul în vârstă de 64 de ani ne însoţeşte pe acelaşi drum şerpuit, să o cunoaştem pe cea mai bătrână locuitoare a satului. „Părinţii mei au stat aici, eu m-am mutat în ’74. E greu fără lumină, departe de lume”, spune Bloca, de meserie hornar. De vremurile în care satul era în floare, bărbatul îşi aminteşte cu plăcere în timp ce o îndeamnă pe fiica sa să meargă mai repede şi să aibă grijă să nu-l lovească cu furca… „E cel mai bine pentru care e obişnuit. Lipseşte lumina, dar pentru unii viaţa asta e tot ce ştiu”, concluzionează el şi ne arată mai multe dâmburi de pământ, buruieni şi cărămizi – foste locuinţe ale satului. Ca naiba „Punct de colectare a laptelui”, scrie pe o plăcuţă, rămasă din vremea comunismului, arborată cu mândrie pe faţada albastră a ultimei case din cătunul părăsit. „Cum să fie în Albi?! Ca naiba!”, ne spune scurt Viorel Vlad – bărbatul ieşit în poartă la lătratul câinilor. Mică de statură dar sprintenă şi cu zâmbetul pe buze, Rafila Mocanu ne întâmpină şi ea imediat, agitându-şi poala şorţului, plină de păstăi de fasole. „Era bine odat’. Făceam şezători la fiecare femeie acasă, torceam, coseam. Iarna intram cu felinarul în zăpad
a înaltă, dar ieşeam la liman”, îşi aminteşte bătrâna de 80 de ani, născută şi căsătorită în sat. „Alergam pe dealurile astea cu drăguţul meu, eram faină şi fericită”, mai spune ea în timp ce ne invită să intrăm în „casa de mâncat”. ,,Dar nici acum nu e rău. Eşti liber să faci ce vrei: să dormi, să te plimbi, orice. Mie îmi place să muncesc”, spune Rafila, aşezată pe un fotoliu vechi, acoperit cu mai multe pleduri. Nepoţii femeii şi tovarăşii noştri de drum îşi caută fiecare câte un loc bun în camera mică dar de o curăţenie fără cusur. Fac linişte apoi şi ascultă atenţi toate vorbele femeii. ,,Nu plec de-aici!” Rafila râde ţinând cu ambele mâini o cană mică de cafea. Îşi aminteşte despre tinereţea ei, despre sora care-i era vecină – plecată cu tot cu casă în Slimnic. Se îndreaptă în răstimpuri din spatele cocârjat ca o coajă, care o doare mai mult noaptea, la somn. Plânge apoi la amintirea soţului şi fiilor, îngropaţi înainte de vreme. Se înveseleşte iarăşi şi-l întrebă pe nea Petru dacă i-a adus rachiu. „E zgâârciit”, spune ea râzând iar toţi cei din cameră râd şi ei, binedispuşi dintr-o dată. „Eu nu plec de aici, de atâţia ani m-am obişnuit cu ale mele. Îmi trebuie să sap, să-mi cresc animalele”, spune ea într-un final. Ne conduce şi în „casa de dormit” şi ne arată patul în care se odihneşte, dar şi lampa de gaz atât de necesară după înserat. „Nu mi-i urât deloc. Dorm neîntoarsă fără lacăt. Nici iarna nu mi-i greu, dacă am lemne”, adaugă Rafila cu grabă. Ieşim cu greu pe poarta mică din lemn a casei familiei Mocanu. Lăsăm în urmă mirosul înţepător de motorină, dar şi promisiunea de a ne întoarce la Albi. Satul orb, neatins parcă de nimic din ceea ce se întâmplă în afara lui, e plin de oameni luminoşi. N-am reuşit să descoperim de ce fel de ajutor au nevoie locuitorii cătunului. Din vorbele şi atitudinea lor am înţeles veselia şi pofta lor de viaţă, dar şi faptul că s-au împăcat cu adevăruri care, cel puţin în acest colţ de lume, nu se schimbă niciodată. Foto:”În Albi eşti liber să faci ce vrei” Rafila Mocanu
Publicitate
