Hămurarul din Orlat

„Gândurile, visele care mă zbuciumă se repetă, cum a fost acesta cu hamurile, devin mereu realitate ” Ioan Conţiu S- au dus demult vremurile în care muncile câmpului depindeau de plug, iar caii erau prezenţi aproape în fiecare curte în satele sibiene. În ultimii douăzeci de ani, roţile de lemn s-au transformat în cauciucuri la fel cum animalele de povară au fost înlocuite, în mare parte, cu tractoare – închiriate cu ziua celor ce au pământ de lucrat. Nu mai e loc de cai în gospodăriile ţărăneşti, la fel cum nu mai e nevoie de hamurile din piele neagră, frumoasă, cusute în cureluşe. Puţini sunt sătenii care mai au răgazul, asemenea sibianului Ioan Conţiu, să confecţioneze manual harnaşamente pentru cai. Reporterii Sibiu 100% l-au vizitat pe hămurarul care, împotriva vremii lui, continuă să practice unul dintre cele mai necunoscute meşteşuguri tradiţionale româneşti. Hoţii de hamuri „Am iubit dintotdeauna caii despre care bătrânii spuneau că sunt îngerii lui Dumnezeu”, îşi începe Ioan Conţiu povestirea. Intrând în atelierul din curtea casei sale din Orlat, mai multe scaune, scăunaşe, băncuţe şi divane te îndeamnă să stai, să priveşti, să asculţi. În soba mică, modernă, aşezată într-un colţ, focul arde vesel – îndestulat de atâtea lemne. „Întâmplarea face că într-o zi ne-au furat hoţii hamul şi am avut ambiţia să fac eu altul”, îşi aminteşte bărbatul cu voce molcomă, ca dintr-un basm. „Lucram pe atunci în lăcătuşărie – aveam 27 de ani. Mi-am confecţionat singur toate uneltele necesare – şi mi le-am instalat acasă”, adaugă el în timp ce îşi măsoară fiecare cuvânt, de teamă parcă, să nu uite ceva. Ridicându-se dintr-o dată, gesticulând şi apoi aşezându-se iar pe băncuţa de lucru, Ioan Conţiu ne povesteşte cum se fac hamurile. Lui nu i-a explicat nimeni –a învăţat singur, după model. 6 straturi de piele De la croitul pieilor de bovină, la decuparea cureluşelor cromate, până la asamblarea propriu-zisă a hamurilor şi la montarea verigilor şi a cataramelor de fier, Ioan Conţiu poate lucra până la o săptămână la un singur obiect. Cea mai grea parte a muncii sale este coaserea prin trei până la şase straturi de piele. „Toate găurile trebuie date la rând, manual sau cu bormaşina. Prin acestea se trece cureluşa care le strânge – înlocuitor al aţei, care nu rezistă atât de mult”, explică meşterul. Pielea este unsă în prealabil cu un ulei special, iar cureluşele şi acele de împuns sunt trecute prin săpun, ca să meargă mai repede. Există diferite tipuri de hamuri, în funcţie de folosinţă, dar şi de numărul de cai de la căruţă, şaretă, trăsură. „Pentru toate însă trebuie garantat că rezistă o viaţă, ceea ce face munca mea atât de deosebită”, adaugă Conţiu. I-a luat o lună să facă primul harnaşament, dar astăzi, după 31 de ani, poate număra sute de hamuri tăiate, cusute, vopsite cu mâna lui. O lume nebună În atelierul lui Ioan Conţiu există, de fapt, o minifabrică cu zeci de unelte, scule, aparate. Meşterul, care a lucrat timp de 20 de ani ca sculer-matriţer, confecţionează manual şi obiectele de fier montate pe hamuri, pe care le confecţionează din profile taiate pe dimensiune şi îndoite în forma cerută. „Odinioară aveam comenzi multe, mă gândeam să îmi iau un ucenic. Dar acum timpurile s-au schimbat, şi oricum niciunul dintre băieţii care au venit nu a avut răbdare să înveţe meseria cum trebuie”, spune Ioan. Singură, soţia sa, Mărioara, ştie rostul tuturor obiectelor din hămurărie. Despre viitorul acestui meşteşug, dar şi despre lumea de azi care se mişcă din ce în ce mai repede, vorbesc amândoi în serile lungi de iarnă. Meşterul plănuieşte ca, de anul viitor, să îşi cumpere doi cai pe care să întindă hamuri făcute de el. Retras într-o linişte şi cumpătare aproape monahală, Ioan Conţiu încă mai aşteaptă ziua în care lucurile şi, implicit, îndeletnicirile tradiţionale, îşi vor recăpăta adevărata valoare. Ultimii meşteri Dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hămuritul ca specialitate meşteşugărească, a fost practicat în multe dintre satele Mărginimii Sibiului, unde funcţiona în strânsă legătură cu şelăritul, curelăritul, cu tabăcăritul sau cojocăritul. Deşi puţini la număr şi aproape necunoscuţi pentru îndeletnicirea lor, mai există şi astăzi hămurari în localităţi precum: Gura Râului, Orlat sau Racoviţa. Muzeul Civilizaţiei Populare şi Tradiţionale ASTRA din Dumbrava Sibiului păstrează printre exponate o gospodărie-atelier de curelar-cojocar provenind din localitatea Sălişte, datând din anul 1863. Alexandra Ion Cristea