„Nimic nu ne mai putea întoarce din drum”

Interviu cu Puiu Fesan, fost secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor din Decembrie 1989 (partea I) Rep.: De ce aţi participat la Revoluţie? Puiu Fesan: În decembrie 1989 aveam vârsta de 36 de ani, totul mi se părea posibil, chiar şi visele, oricât de ireale, păreau că pot deveni realitate. Nimic nu mi se părea prea greu, credeam că pot să transform lumea, că fiecare om rău va fi transformat într-un om bun. Starea emoţională în care mă aflam nu putea decât să-mi dea putere pentru a face ceea ce am făcut atunci. Rep.: Cum aţi ajuns revolu­ţionar? P. F.: Am aflat despre evenimentele de la Timişoara de la soţia mea Elena, în data de 17 decembrie, am luat copiii şi i-am dus la ţară, după care m-am dus acasă la Schneider Gustav în Agârbiciu să hotărâm împreună cu Cosma Ioan şi Grommes Martin ce să facem în legătură cu Timişoara. După multe discuţii am hotărât să mergem la Timişoara, dar soţia mea când a aflat vestea a spus: „de ce nu faceţi voi ce fac cei din Timişoara la noi în Sibiu. E uşor să strigi unde sunt 100.000 de oameni pe stradă – jos Ceauşescu”. Ne-a dat mult de gândit această intervenţie a soţiei mele. Toate planurile noastre s-au dus, ne-am apucat din nou să facem planuri cum să acţionăm. Am luat de acasă o carte în care era poezia „Un răsunet” de Andrei Mureşanu, m-am dus la IUPS unde eram maistru la secţia l00 şi am chemat nişte tinere muncitoare pentru a scrie primele două strofe şi ultima, după care am adunat toţi muncitorii şi am început să discutăm despre evenimentele de la Timişoara. După ce s-au mai obişnuit cu discuţia le-am comunicat că am cântecul, „Deşteaptă-te române” scris pe 250 de fluturaşi şi mai multe slogane pe care să le ştim pentru a doua zi. A venit directorul întreprinderii cu secretara de partid şi după mai multe discuţii tot nu ne-au putut lămuri să ne vedem de treabă. „Îmi pare rău, dar cred că vă văd pentru ultima oară în viaţă, cu ăştia nu-i de joacă” a spus directorul Tănase Sergiu. Rep.: 21 decembrie a repre­zentat începutul Revoluţiei la Sibiu. Unde eraţi în acea zi? P.F.: În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 ora 7:45, eram în faţa magazinului „Dumbrava” conform planului pe care l-am făcut în noaptea de 20 decembrie. De multe ori am impresia că eu nu am fost acolo, că totul este doar un vis şi toate acestea din cauza celor care povestesc mai bine decât mine ce am făcut noi atunci. Aceşti privitori sau răspândaci ştiu mai bine decât noi ce am făcut şi ce-i mai trist, unii care au acţionat împotriva revoluţiei fiind arestaţi şi duşi la bazinul UM 01512 pretind acum că ei sunt marii eroi ai acelor zile fierbinţi. După 30 de minute de aşteptare, din aproximativ 80 de persoane pe care le-am aşteptat, au venit doar 18 şi eram disperat că nu va ieşi nimic. Am plecat prin magazinul ,,Dumbrava” să văd unde sunt colegii mei, aşa l-am întâlnit pe Ioan Oană, el era pe scările magazinului ,,Dumbrava” cu nişte cetăţeni de la Telefoane, Balanţa şi Universitate. La ora 8:30, după ce am făcut un scurt plan de acţiune, 28 de sibieni am început să cântăm „Deşteaptă-te române”, iar apoi să strigăm slogane împotriva dictaturii ceauşiste şi de solidaritate cu Timişoara. De pe hotelul Continental se filma, Bulancia Dragoş a tras de cablurile troleelor şi le-a oprit. Lupea Ion îi chema să vină alături de noi pe cei care priveau, dar am rămas singuri, toţi ne aplaudau. Am văzut atunci pe margine miliţieni în civil pe care îi cunoşteam bine. Au venit forţele de represiune şi pot spune că atunci am trăit cele mai dramatice clipe din viaţa mea, bătaia a fost soră cu moartea. Pe Oană Ioan l-au arestat, noi am fugit care pe unde am putut după tratamentul aplicat de scutieri. Ajuns în faţa Farmaciei 24, am întâlnit un om în vârstă care ne ruga să luăm doliu pentru copiii care au murit la Timişoara. Am plecat cu încă 12 colegi în Piaţa Mare pentru că nu mai aveam cale de întoarcere. Nimic nu ne mai putea întoarce din drum. Ajunşi în Piaţa Mare nu am apucat bine să cântăm, că au apărut două autoturisme ARO, unul albastru, unul gri 1 SB 1425 şi o Dacia 1 SB 3634. Miliţienii din ARO albastru au arestat trei cetăţeni, iar noi am reuşit să scăpăm fugind spre cofetăria Perla. Atunci s-a întâmplat un lucru extraordinar, toată mulţimea care privea la acţiunile noastre, s-a aruncat asupra Daciei care a demarat în viteză, iar autoturismul de teren 1 SB 1425 a fost întors cu roţile în sus în uralele celor prezenţi. Eu am luat şoferul maşinii răsturnate şi cu încă un cetăţean l-am dus la familia Rusu din Piaţa Mare nr. 14. Când m-am întors, o tânără s-a apropiat de autoturism şi încerca să-i dea foc, dar motorina nu se aprindea, atunci şi-a luat fularul care era din material sintetic şi după ce i-a dat foc l-a aruncat pe pătura din spate. Mulţimea s-a solidarizat cu noi, am cântat „Deşteaptă-te române”, „Hora Unirii” şi s-au strigat lozinci anticeauşiste şi anticomuniste, aproximativ o oră şi 10 minute am fost stăpânii pieţei. La ora 10:20 au apărut 120 de elevi militari de la UM 01512. S-au desfăşurat pe două rânduri cu faţa spre cofetăria „Perla” – muzeul Brukenthal la apro­ximativ 10-15 m de statuia lui Gheorghe Lazăr. Colegii m-au rugat să merg la ofiţerul care-i comanda şi să discut cu dânsul pentru a nu trage în noi. Am plecat cu braţele ridicate de la Cofetăria „Perla” şi, ajuns la acest ofiţer, l-am rugat „nu trageţi”, dar nu am mai apucat să zic nimic că în acel moment am simţit ţeava rece a pistolului mitralieră la tâmpla stângă şi ameninţarea „la primul pas eşti mort”. Am auzit comanda „foc” şi 120 de elevi militari au tras în plan vertical câte un sector, adică 30 de cartuşe de război fiecare. M-am aplecat şi am luat un tub şi am văzut că este muniţie de război. În acest timp am văzut în stânga mea, cum de pe soclul statuii lui Gheorghe Lazăr a plecat un cetăţean cu cartela de pâine în mână spre un grup de oameni îmbrăcaţi în uniforme militare kaki, albastre şi civili. Unul dintre aceştia l-a împuşcat mortal la ora 10:25 pe Mititel Ioan şi a rănit alţi doi cetăţeni. Piaţa era înconjurată de militari şi cadre militare de la toate armele. Dar mulţimea nu a părăsit piaţa. Vroiam o piaţă liberă de comunism. (va urma) Călin Blaga