Oamenii străzii… poveste fără sfârşit

Povestea lui Gheorghe Balaş este una dintre miile de poveşti ale oamenilor străzii. Nu este nici prima, nici ultima care va fi scrisă în presă. Însă cum am putea să-i judecăm, cum am putea să-i ajutăm, cum am putea să-i înţelegem, dacă niciodată nu ne oprim să-i ascultăm? Unii sunt de părere că modul în care ne trăim viaţa este rezultatul propriilor noastre alegeri, alţii că viaţa este dată de Dumnezeu şi fiecare trebuie să-şi ducă crucea. Bucuriile şi suferinţele le trăim după puterea fiecăruia. Sunt oameni care găsesc întotdeauna un motiv de a merge mai departe, dar sunt şi oameni care se lasă îngenunchiaţi de suferinţă şi neputinţă. Aceia sunt oamenii pentru care viitorul este gol. Îi vedem mereu pe străzi cerşind, fără casă, iar pe cei mai norocoşi dintre ei, în adăposturi. Oamenii străzii sunt neputincioşi în faţa iernii geroase care s-a abătut asupra ţării. Lupta lor pentru supravieţuire este crâncenă. Doi dintre ei au pierdut lupta cu viaţa, în ultimele zile la Sibiu. „Toate sunt grele pentru mine, nimic nu este uşor la mine” Pe Gheorghe Balaş, Ghiţă cum îi spun cei care ajung să-l cunoască, l-am găsit la singurul adăpost din Sibiu. S-a născut pe 18 mai 1957 în acest oraş. De copil suferă de epilepsie şi de ceva vreme încoace uită foarte des. La cei 55 de ani ai săi nu a ştiut niciodată ce înseamnă o casă sau dragostea părinţilor. Când vorbeşte despre copilărie, lacrimile îi inundă ochii. Nu vrea să vorbească, nu vrea să-şi amintească. Părinţii lui au divorţat şi fiecare s-a recăsătorit. Soţul mamei, „tata vitreg, ca să înţelegeţi mai bine”, ne explică el, „…nu este un om bun. Venea mereu băut acasă şi de multe ori era violent. O bătea pe mama şi uneori chiar şi pe mine. Îmi era frică de el. Din cauza lui cred că m-am îmbolnăvit. De câte ori ţipa la mine cădeam jos şi făceam crize de epilepsie”. Ghiţă a fost dus la orfelinat. „Mi-am întrebat mama de multe ori de ce mă duce acolo? Îmi spunea că este mai bine pentru mine. Dar eu nu simţeam aşa. Îmi doream să fiu acasă cu ea, însă ea considera că nu se poate. Oricum nu-i plăcea să vorbească despre asta. De multe ori schimba subiectul”. A făcut şcoala profesionlă la Agnita, apoi a fost mutat la Combinatul Chimic de la Victoria, după care a muncit ca lăcătuş mecanic la IPAS. Mintea lui Ghiţă a obosit. După ani în care boala i-a pus limitele la încercare şi după o viaţă în care nimic nu s-a concretizat, în care nu găseşte nicio amintire frumoasă, ci doar tristeţe şi suferinţă, Ghiţă a început să uite. A fost căsătorit, puţin timp din câte poate spune el, dar a divorţat pentru că soţia lui era dependentă de alcool. Au o fată împreună, însă nu ştie cu exactitate câţi ani are „…undeva între 34 şi 40. Oricum nu am mai văzut-o de mulţi ani. Este plecată în Spania şi a uitat că are un tată”. Are şi doi nepoţi, dar nu ştie dacă sunt fete sau băieţi. „Mă mai întâlnesc cu fosta mea soacră. Îmi tot spune despre ei, dar eu am început să uit.” A mai rămas doar Dumnezeu Anii nu mai prind contur pentru Ghiţă, dar un an din viaţa lui cu certidudine şi-a pus amprenta asupra destinului său sumbru. „La un moment dat am fost concediat de la IPAS. Mi-au spus că nu mai pot ţine oameni bolnavi, dar eu cred că a fost doar un motiv. Oricum îi mulţumesc lui Dumnezeu că am putut lucra atât cât am facut-o”. În aceeaşi perioadă Ghiţă a divorţat, dar a mai luat o decizie. S-a pocăit. Acum este creştin baptist. „Mă simt mai aproape de Dumnezeu. El este cel mai important pentru mine acum, ce am eu mai de preţ este Domnul Isus Hristos. Mă căiesc în fiecare zi şi mă rog să-mi ierte păcatele. Doar El este viitorul meu şi sper ca într-o zi să ajung la El”. La momentul actual Ghiţă are doar o pensie de 234 de lei, pensie de handicapat. Spune că fabrica nu i-a trecut anii lucraţi ca vechime şi alt venit nu are. „Îmi petrec zilele pe străzi şi câteodată mai merg pe la mama. Ea are 83 de ani acum. Oricât de mult mi-am dorit înainte să stau cu ea, acum nu mă mai simt acasă acolo. Trăieşte şi tatăl meu vitreg, dar măcar nu-mi mai este teamă de el. Mai am doi fraţi la mama şi încă trei la tatăl meu natural, care a murit anul trecut.” În anotimpurile calde Ghiţă mai lucrează cu ziua şi mai face un ban, acum însă nu găseşte nicăieri nimic. Când are un ban în buzunar vine la adăpost. „Dau 3 lei în fiecare seară să vin aici pentru un pat, o masă caldă, un ceai şi trei felii de pâine cu margarină. Câteodată mai moare cineva şi ne mai aduce de la pomană mâncare mai bună, Dumnezeu să le dea sănătate”. Prieteni nu are, pentru că oamenii din lumea lui se schimbă mereu. Se înţelege bine cu un alt om oropsit de soartă, fratele Teodor, cum îi spune el. „Mă mai cheamă seara şi îmi mai citeşte din Biblie şi mă mai liniştesc sufleteşte”. Când nu are bani rămâne pe stradă. Caută locuri ferite şi părăsite în care să se adăpostească de frigul iernii. Marele său regret este „Că nu pot să fac ce vreau eu. Nu pot să-mi fac o casă a mea”. Cel mai frumos moment? „Când s-a născut fetiţa mea Maria Cristina şi când m-am pocăit”. Ce i-ar spune fetei sale dacă ar citi despre el? „Să-şi vadă de familia ei, de viaţa ei şi să fie cu frică de Dumnezeu. Îmi este dor de ea”! Raluca Buduşan