Răzvan, băiatul lovit de tir, trăieşte!

În data de 21 Iunie, Răzvan păşea pe acele haşuri pietonale aidoma degetului de artist angajat în ultimul glissando. Pianistul care zăcea fără suflare pe claviatura desenată pe asfalt tocmai îşi încheiase ultima reprezentaţie. Replica nu a întârziat să apară. E vorba despre ritualul social care se naşte aproape instinctiv la aşa evenimente. Aici mulţimea îşi împarte diferitele roluri. Să luăm de pildă curiozitatea, atribuită celor care se mulţumesc să asimileze tot ce le este dat. Fără cenzură, fără filtre, fără învăţăminte, fără concluzii. Apoi sunt cei care îşi asumă rolul de martori fără să fii văzut sau auzit ceva. Nevoia patologică de a cuceri prim-planul îi face pe aceştia sa mintă. Sunt alţii care au văzut şi auzit, dar care de dragul dramatismului amplifică toate detaliile evenimentului până la limita ridicolului. Evident că sunt şi martorii oneşti, dar de obicei sunt prea tăcuţi pentru a da vre-o declaraţie. Amestecaţi printre toţi ceilalţi, oftând empatic, vei regăsi părinţii care nu contenesc să-şi spună : dacă era al meu? Vai săracii părinţi! Chiar dacă nu psihologia socială este intenţia articolului de faţă , totuşi din ea se naşte o întrebare simplă: câţi dintre noi am înţeles ce s-a întâmplat cu adevărat acolo? Cu câteva zile înainte, baiatul de 10 ani îşi petrecea ultima duminică în mijlocul bisericii, recitând ultima lui poezie. Iată conţinutul ei, care pare a fi ceva mai mult decât o simplă coincidenţă: Vezi cum în zbor se duce timpul! Aşa-au trecut chiar mii de ani. ªi noi vom trece toţi ca gândul, Făr-a lăsa urmă măcar. Aşa se duce-o zi ca alta, ªi toate trec în veşnicii: În grabă vine şi sfârşitul, Întregii noastre omeniri. Întreaga noastră zbuciumare, De lupte , munci şi grijuri mari, Se pierd cu toate-n lumea mare, A celor slabi şi-a celor tari. ªi-acum de ce-ai venit în lume, ªi-atât de mult te-ai chinuit? Ca să sfârşeşti în groapa-n care, De viermi să fii tu nimicit? Chiar viaţa ce ne pare scumpă , E o nălucă-n negură. Peste mormânt e-acea viaţă, Făr-de sfârşit şi veşnică. E viaţa ce-o găsim în Isus, Pe care El ne-o dă în dar, O, spune-mi ţi-ai asigurat-o, Sau nici nu te-ai gândit măcar? Motivul poeziei este sfârşitul existenţei. Da sfârşitul, pentru că spre deosebire de alţii, care nici la serbarea centenarului nu sunt pregătiţi de moarte, Răzvan la primul său deceniu era gata să păşească dincolo de pragul ei pentru a descoperi o lume completă. Adevărul fundamental despre el nu este că a murit zdrobit de tir aici, ci că a ajuns deplin în slavă. Cât depre Răzvan, aici era ataşat, respectuos, sensibil şi timid, dar Acolo este perfect. Aici era premiant dar Acolo lângă Domnul Isus este cu laurii biruinţei spirituale. Aici pianistul neobosit, Acolo umplut de muzica cerului. Aici practica înotul de performaţă, Acolo umblă pe nestemate. Aici evada cu uşurinţă din ludic şi îşi muta dialogul cu succes în lumea oamenilor maturi, Acolo într-un necontenit dialog cu Mântuitorul. Aici cu o cunoaştere limitată, Acolo cu o cunoaştere deplină. Aici iubitor de părinţi, Acolo aşteptându-i în slavă. În esenţă trecerea lui este o biruinţă şi nu o înfrângere. Mă gândeam cât de greu se va târî minutarul pe cadranul orologiului părinţilor lui Răzvan până la ceasul revederii. Ce ritm funebru poartă bătaia de inimă a lor. Dar apoi l-am auzit pe tatăl lui exclamând: Domnul să fie slăvit chiar şi în această uriaşă durere! Apoi a folosit cuvintele neprihănitului Iov din Sfânta Scriptură: „Domnul a dat Domnul a luat, binecuvântat să fie Numele Lui”. ªi cu toate acestea este atât de greu de aşteptat, în noapte, dimineaţa reîntâlnirii. Paginile ziarelor, cu timpul, se vor goli de tragedia familei Gancea, iar locul ei va fi luat de titluri cu alte decese. Spre deosebire de multe drame însă, aceasta se termină frumos. Nu în moarte, pentru că ea este sfârşitul dureros al unui singur capitol, ci în viaţă şi încă viaţă veşnică. Cât de bine ar fi ca toţi părinţii să îşi crească copiii aşa cum a fost educat Răzvan. În teamă de Domnul şi trăind frumos ca în timpul zilei. Într-o zi, părinţii se vor întâlni cu Răzvan în prezenţa Lui Dumnezeu şi acolo vor înţelege că planul Domnului a fost desăvârşit. Dar până atunci ei sunt nevoiţi să-şi poarte suferinţa singuri şi cu demnitate, până la capăt, fără a primi un răspuns acestui dureros ,,de ce”. Peste viaţa lui Răzvan de aici s-a lăsat cortina. A fost un Opus 10 finalul, dar experienţa şi viaţa lui să ne fie tuturor un izvor de inspiraţie. Mă întreb cum ar arăta o Românie ca a noastră de astăzi cu copii, adolescenţi şi tineri ca Răzvan. Un univers plin de credinţă, supunere, iubire şi dependenţă de Mântuitorul Isus, Fiul Dumnezeului celui Viu şi Drept. Copilul nu a murit, el trăieşte în prezenţa Domnului Isus veşnic! scris de Nistor Popa, unchiul lui Răzvan ,,Moartea unui copil nu îngăduie să fii nepăsător. Când moare un bătrân, spuneau cei de demult, arde o carte dar când moare un copil cu el piere un şir de poveşti nescrise, de speranţe neîmplinite…Moartea unui copil nu poate fi prilej doar de dreptate umană. Cine, când şi unde a greşit. Ci poartă cu sine semnul de exclamaţie a lui Dumnezeu, atenţionarea că ceva din noi, comunitate umană, e bolnav şi rupt de sensurile înalte ale vieţii în Hristos. Prea ades îi învăţăm pe copii lucrurile prin care să-şi trăiască viaţa şi prea puţin cele prin care să-şi supravieţuiască morţii, să guste din taina nemuriririi cu Dumnezeu. Aflu, îndurerat ca de propriul copil, că un copil din Sibiu a ieşit din lume spre Împărăţie. Mă tem să judec, dar nu mă tem să gândesc şi nici să plec genunchii la pământ, în rugăciune. Nu ca un înfrânt, ci ca unul care-mi trag din Hristos Iisus nemurirea. Rugând pe Hristos să facă minunea Învierii Lui la vremea Judecăţii. Părinţilor, alinare. Nouă, grijă lucidă.” Mesajul prof. pr. Constantin Necula, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Ardealului la iniţiativa dl. Marius Stanciu