Ultimii pădureni

Uitaţi de lume – Sibiu 100% vă prezintă satele pe cale de dispariţie ale judeţului Drumuri neumblate, pline de buruieni şi noroi. Dealuri înverzite, scăldate în soare. Cât vezi cu ochii, pustietate. Borne kilometrice care îndrumă către nicăieri. O linişte atât de deplină că sigur l-ar speria cumplit pe sibianul obişnuit cu agitaţie, zgomot de maşini şi oameni. Case dărăpănate şi uşi ferecate cu lacăte mari. Ferestre acoperite cu perdele zdrenţuite şi porţi grele de lemn ce se înclină să cadă. Aici ziua începe devreme, la răsăritul soarelui, iar noaptea puţine lumini mai străbat întunericul de smoală. Începând din acest număr, Sibiu 100% vă propune o incursiune în lumea celor mai izolate sate ale judeţului. În multe din aceste locuri nu există energie electrică, biserică, poştă, nici poliţie sau ambulanţă. Casele nu mai au numere demult, iar străzile nici atât. Păşind pe cărări puţin cunoscute, arareori străbătute de maşini, îi căutăm pe puţinii oameni care mai trăiesc uitaţi de lume. Vă prezentăm lunar poveştile localităţilor şi ale sibienilor pentru care anotimpurile, timpul şi viaţa au un altfel de rost. 4×4 Nu foarte departe de centrul localităţii Slimnic, pe o stradă la dreapta, fără indicator – acesta este drumul către cătunul Pădureni, situat la aproape 8 kilometri de comuna aparţinătoare. O distanţă destul de scurtă, ai putea spune la prima vedere, înainte de a părăsi drumul asfaltat. „Tot înainte, dar aveţi 4×4?”, ne îndrumă întrebător un slimnicean. Bărbatul râde uşor dar apoi ne priveşte îngrijorat căci ne avântăm fără a crâcni pe drumul hurducăit şi plin de noroi. Lăsând în urmă ultimele case ale Slimnicului şi ultimele grămezi de gunoaie aruncate fără milă pe pajiştile de la ieşirea din comună, ne trezim singuri sub cerul liber. Maşina se chinuie pe drumul înfundat, ridicându-ne şi coborându-ne pentru a ocoli gropile de nămol din care sigur nu am mai ieşi. Zgomotul motorului e singur şi pare a se auzi în ecou, în liniştea care ne împresoară. O cruce albă pe un deal După câţiva kilometri de mers, o primă casă ni se arată în faţă, pe stânga. Dincolo de gardul de lemn umflat de ploi, ferestrele ei sunt acoperite de obloane verzi şi bătute în lemne inegale. Uşa îi e străjuită de un fier pus de-a curmezişul şi un lacăt imens. Nicio ţipenie de om. Un fost gard de lemn zace nesimţitor în iarba plină de păpădii din spatele casei, iar lângă acesta o baracă vopsită în roşu cu geam albastru ascunde înăuntrul ei un pat de fier culcat la pământ. Totul pare vechi dar totodată abia abandonat, în perfectă ordine şi aranjat cu rost. Puţin mai departe, pe drumul spre Pădureni găsim o casă înconjurată de stupine, cocoţată pe un deal din apropiere şi îngrădită de garduri ruginite. ªi locul acesta pare abandonat, iar liniştea de aici e străbătută constant doar de zumzetul albinelor. În mijlocul „domeniului” sunt trei mlaştini pline de broaşte, iar în partea dreaptă a casei o cruce mare, albă, fără nume, pare a străjui totul de la înălţime. Intrarea în sat Acesta nu poate fi Pădureniul, dar nu ştim cât de departe sau aproape ne aflăm de satul pe care îl căutăm. De pe dealul cu stupine nu se vede mai nimic, nici tu casă, nici oameni. La un moment dat liniştea e brăzdată de o voce de bărbat care vine de departe, dintr-o căruţă care merge înainte pe drumul noroios. Coborâm din nou la vale. Ne hotărâm să înaintăm dar îl pierdem pe bărbatul care striga din răsputeri la caii săi. ţinând urma din nămol a căruţei ajungem într-un sfârşit la o răscruce de drumuri. În depărtare, se văd mai multe case dărăpănate, dar multe din ele acoperite cu ţigle noi. Pe partea dreaptă a drumului care aici e mai lat dar brăzdat şi înecat în noroi, zărim o casă din care iese o dâră de fum şi câteva oi, pierdute pe un deal din apropiere. Pornim pe jos căci maşina nu poate intra în marea de pământ afânat şi intrăm în sfârşit în Pădureni. Câţiva câini latră de nicăieri, dincolo de gardurile ruginite, dar oamenii întârzie să apară… Un singur fum Ne-am oprit în faţa casei de pe hornul căreia ieşea fum. Lătratul câinilor e de ajuns pentru ca poarta să se deschidă. Stăm faţă în faţă cu familia Rotar, singurii locuitori din Pădureni. „Bine aţi venit”, ne spune bucuroasă Rodica, o femeie veselă şi plină de viaţă care ne iese în întâmpinare. Lângă ea, rezemat de poarta întredeschisă, soţul ei Nicolae priveşte îngândurat în zare. Îmbrăcată în pantaloni de stofă şi bluză de trening, Rodica îşi ţine mâinile în şold şi ne împărtăşeşte în câteva cuvinte povestea ei şi a satului său natal. „Eu sunt născută aici, am făcut şcoala în Pădureni. Marea majoritate a locuitorilor s-au mutat însă în Slimnic. Erau 80 de fumuri odată, a rămas numai unul. E greu, că nu este curent, dar avem un generator pe benzină. Viaţa cea mai grea ne-o face drumul. Dacă plouă sau ninge rămânem izolaţi de tot”, spune femeia în vârstă de 54 de ani. Temelia şcolii mutate Încercăm să ocolim drumul plin de noroi, nivelat pe alocuri, care străbate satul aşa că mergem alături de Rodica pe marginea plină de iarbă şi flori de saschiz. La câteva sute de metri de casa familiei Rotar, câţiva bărbaţi adunaţi în jurul unei căruţe împart o sticlă de vin roşu. „Aici a fost şcoala, mutată cărămidă cu cărămidă pentru construirea bisericii din Slimnic”, ne spune ghidul nostru Rodica în timp ce ne arată o gramadă de pietre acoperite de buruieni înalte ce nu seamănă deloc cu o fostă temelie. În Pădureni nu a existat niciodată biserică, dar locuitorii satului se trezeau duminica dimineaţa şi parcurgeau 8 kilometri distanţa care îi despărţea de lăcaşul de cult din Slimnic. „ªi eu am făcut şcoala aici, dar asta a fost demult. Începând din anii 70 ne-am mutat cu toţii în Slimnic, că ce era să facem”, ne spune şi Nicolae Pârciu, un alt sibian născut în Pădureni. Aflăm abia acum că foştii locuitori vin acasă ocazional, mai ales primăvara şi vara, când îşi îngrijesc curţile şi pământul. „Ar veni mai des, dar nu pot din cauza drumului. Fără căruţă şi cal nu poţi intra”, ne spune Rodica Rotar. Ciobanii sunt ceilalţi „locuitori” ai cătunului dar şi ei vin periodic să-şi pască oile pe dealurile din apropiere. Cărămizi moştenire Mergem mai departe, privind cu uimire la casele care se înşiră de-o parte şi de alta a drumului. Deşi au tencuiala căzută şi zidurile crăpate, acestea nu sunt abandonate, ne asigură Rodica Rotar. Fiecare din ele are câte un moştenitor, majoritatea săteni din Slimnic. O casă pe jumătate dărâmată ne atrage instantaneu atenţia. „Aici a locuit naşa mea. A fost o moştenire împărţită pe din două. Unul dintre strănepoţi şi-a luat ţigla de pe casă, iar acoperişul a căzut”, ne explică Rodica. În camera care mai stă încă în picioare găsim un pat cu saltea zdrenţuită şi o bancă prăfuită de lemn. În mijlocul camerei, atârnat de tavan stă cârligul în care bătrânii îşi atârnau odată lampa cu petrol. Pe soba dărăpănată a fost lăsată parcă înadins o oală, iar în magazia de lemne, pe un scaun e aşezată o cană de lut cu un buchet de flori uscate. Toate îţi lasă impresia inutilă că cineva a plecat grăbit sau că probabil s-ar întoarce. Fără vecini Cum satul s-a terminat dintr-odată, la stâna mare în care Ciprian Haşegan creşte peste 70 de oi, ne întoarcem a­lene către casa familiei Rotar. Pe drum, Rodica priveşte cu nostalgie în zare şi ne spune dintr-odată, arătând spre dealurile din apropiere: „Peste tot erau case”. O tăcere grea se aşterne. E greu de crezut că în prundişurile de acum au fost o
dată locuinţe. Dar pădurenii şi-au luat casele în spinare – la propriu. „Mi-am dărâmat casa şi cu cărămizile de aici şi mi-am făcut alta în Slimnic”, ne confirmă şi Ion Mihoc pe care l-am întâlnit în curtea vechii lui gospodării de pe marginea drumului. „Am trăit bine aici, am cştigat bine, de am crescut patru copii. Dar drumul şi izolarea asta nu sunt bune”, crede bărbatul care s-a mutat de 27 de ani din cătun. Rodica Rotar îl priveşte în tăcere dar nu îi dă dreptate. Ea e mai mulţumită de Pădureni şi de felul în care se gospodăreşte cu soţul ei. „Acesta este cel mai important lucru pentru mine. Dacă noi suntem fericiţi, nu avem nevoie de vecini”, crede femeia care s-a mutat din Sibiu înapoi în Pădureni la moartea primului ei soţ. „A fost o perioadă foarte dificilă pentru mine, nu îmi mai găseam locul. Dar am hotărât că cel mai bine e să mă întorc acasă”, spune femeia îngândurată. Plecăm într-un final din Pădureni, spunând că ne vom întoarce. Rodica Rotar ne dăruieşte un buchet de flori de saschiz cules de pe marginea drumului. Ne priveşte îndelung din poarta ei de lemn şi, în timp ce îşi flutură mâna în aer, zâmbeşte uşor şi pare sigură că ne vom ţine de promisiune. Alexandra Ion Cristea Foto credit: Sebastian Sabo