Uitaţi de lume Cât vezi cu ochii, pustietate. Borne kilometrice care îndrumă către nicăieri. O linşte deplină ce sigur l-ar speria cumplit pe sibianul obişnuit în agitaţie, zgomot de maşini şi oameni. Sibiu 100% continuă dezvăluirea poveştilor celor mai izolate sate ale judeţului. Păşind pe cărări puţin cunoscute, arareori străbătute de maşini, îi căutăm pe puţinii oameni care mai trăiesc uitaţi de lume. Crucea din drum Câteva case înghesuite de-o partea şi de alta a străzii, în satul ţapu. Navetişti – cu feţele arse de soare stând la taclale pe marginea şanţului, aşteptând maşini „de Sibiu”. Micăsasa e tăcută şi pustie – astfaltul de pe drumul comunei a dispărut iar pietrele şi craterele mari de pământ uscat i-au luat locul. Pe aici nimeni n-a auzit de Văleni. „Cum, la Valea Podului mergeţi?”, ne întreabă un bărbat coborând de pe bicicletă la ieşirea din Micăsasa. „Dar ce faceţi acolo, că nu mai e nimeni”, se interesează omul care suflă din greu, vădit obosit după o dimineaţă de muncă. Pe drumul de pământ ce străbate câmpurile pline de porumb, printre dealurile ce ascund căsuţe de lemn şi adăposturi pentru oi, trecem podul ce leagă Văleniul de restul lumii. De pe o cruce mare din lemn şi tablă ruginită, un Isus fără chip străjuieşte porţile satului. Bidonul din tavan Sunt case ale căror ferestre ferecate s-au aburit de atâta praf. Fântâni bătute în cuie. Trecând dincolo de porţile goale, fără garduri, găsim linişte deplină. Haine vechi, zdrenţuite sunt atârnate peste tot – în copaci, de clanţele uşilor, aşezate pe scaune dar şi pe scări năpădite de buruieni, printre peturi de bere. Unele geamuri sunt acoperite cu ambalaje de plastic, altele astupate de cartoane. Câteva sticle vechi şi o potcoavă au fost etalate pe un pervaz de lemn murdar. Degeaba încerci să pătrunzi în aceste case tăcute ce se deschid cu greu. Ele sunt goale pe dinăuntru. Zidurile unora s-au prăbuşit până în pivniţe. De tavanul unei camere dărâmate mai stă încă atârnat, nemişcat, un fost bidon de gaz astupat cu un cocean. Brânză pentru trei Liniştea Văleniului e străbătută acum de voci de copii. Nu prea departe de casele părăsite un grup vesel e adunat în faţa unei construcţii noi, de vacanţă. Pe malul lacului improvizat din apropiere, mai mulţi puşti se pregătesc să sară în apă. Străbatem rapid restul satului şi ne oprim în faţa ultimei locuinţe, aşezată la baza unui deal împădurit. Alarmată de lătratul câinelui, o fetiţă ce ţine în mână o carte deschisă apare pentru câteva momente în prag, apoi se face nevăzută. O femeie cu părul castaniu ridicat peste frunte ne întâmpină: „Intraţi, scuzaţi dezordinea dar abia ne-am întors. De fapt nici nu locuim aici”, ne spune Ana Maria Palea în timp ce ne conduce grăbită în bucătăria sa mare, aranjată dar fără geamuri pe o parte şi plină de rândunele. „Intră păsările, avem câteva cuiburi înăuntru”, adaugă ea. Zâmbeşte şi aranjază dibace o pătură înflorată pe canapeaua lungă. Două fetiţe apar şi ele şi se aşază lângă mama lor, urmărindu-i fiecare mişcare. Din colţuri numai de ea ştiute, Ana scoate o bucată mare de caş pe care o taie cu grijă, cu mişcări măsurate, în timp ce îşi spune povestea. Cărămizi şi bibelouri „Soţul meu e originar din Valea Podului, sau Văleni cum îi ziceau bătrânii. Noi nu locuim permanent aici. Avem 400 de oi, ne-am făcut şi o gospodărie dar mai avem încă de lucru înainte să ne mutăm de tot”, povesteşte Ana originară din Valea Lungă, judeţul Alba. Femeii îi place în Văleni şi viaţa de la fermă, pe care o preferă muncii sale de fiecare zi în contabilitate. Despre trecutul satului în care urmează să locuiască definitiv, Ana nu ştie prea multe. „Au fost odată case pe dealuri, dar au venit la vale sau au fost dărâmate. Asta ştiu sigur, fiindcă am mers la plimbare şi am găsit cărămizi dar şi bibelouri”, povesteşte ea în timp ce strânge cojile de brânză – de dat la pui. Fiicele ei nu prea apreciază posibila mutare în satul uitat de lume. „Dacă am avea televizor, ne-ar plăcea mai mult”, spune Andreea în vârstă de 7 ani. „Nu sunt copii să ne jucăm”, spune Irina în vârstă de 8 ani, care roieşte harnică în jurul mamei sale. Fetele nu se pot juca prea mult nici pe afară, căci Anei îi e frică de fântânile neacoperite, lăsate în urmă, de la fostele gospodării. „E una chiar în faţa casei noastre, a căzut un cal în ea”, spune mama cu îngrijorare. „Aerul e de vină” Cele trei ne însoţesc cu drag până la ieşirea de pe uliţa îngustă pe care să găseşte casa lor. Drumul Văleniului e destul de animat acum – câteva tractoare ies din câmpurile îngrijite şi frumos cultivate de sătenii din Micăsasa. Nu prea departe, aplecată de la mijloc şi smulgând buruieni, o găsim pe tanti Irina, una din locatarele permanente ale cătunului. „Dar haideţi să mergem mai bine la umbră”, ne îndeamnă femeia care ne priveşte veselă pe sub borul pălăriei sale mari, cu panglică verde. Aşezată confortabil, pe un pled lung, sub un copac rămuros din curtea ei, Irina Antal îşi aprinde o ţigară şi oftează îndelung. „Nu-i nicăieri mai bine ca aici. A fost un sat mare, cu peste 100 de case. Au plecat pe rând iar locuinţele au fost dărâmate” spune ea. Văleni a fost un sat de oameni aşezaţi, care au trăit mult şi bine. „Aerul e de vină, dar şi libertatea. Nu te stresează nimeni, eu dacă vreau să mă culc, mă culc”, adaugă femeia în vârstă de 53 de ani. Contrar spuselor sale, Irina lucrează din zorii zilei până seara târziu, reuşind să se descurce cu muncile câmpului dar şi cu gospodăria, în absenţa soţului ei care e plecat cu lunile în delegaţii de serviciu. Lanterna din câmp „Face tanti Irina de toate şi ardei şi ceapă, cartofi, porumb. Am o mică seră pentru roşii şi castraveţi”se mândreşte femeia care locuieşte de 8 ani în Văleni. Înainte de a veni aici, Antal a lucrat în Târnăveni şi, la despărţirea de fostul ei soţ, s-a decis să-şi ia viaţa de la zero. „Când am ajuns, m-am speriat – era plin de dihori, şobolani şi tot felul de orătănii. Dar am pus mâna şi le-am alungat”, spune hotărâtă Irina, în timp ce îşi aranjază părul lipit de frunte. Mai sunt şi astăzi animale sălbatice care atentează la munca femeii şi a puţinilor săteni din satul Văleni. „Sunt lupi care vin la oi, vulpi la găini şi mistreţi care coboară noaptea în câmp – simt porumbul copt. Dar eu ies cu lanterna în drum şi îi alung pe toţi. Acum nu mi-e frică de nimic”, susţine ea. Recolta de toamnă a Irinei e foarte apreciată în satele dimprejur şi chiar în Blaj, de unde-i vin mereu clienţi să cumpere ardei gras „fără chimicale”. Ultimul vălean Departe de soarele pătrunzător al amiezii, Vasile Boar s-a refugiat într-un adăpost de lemn, lipit de zidul casei sale. Bărbatul, în vârstă de 69 de ani, e ultimul locatar născut în Văleni. Nu e singur – locuieşte cu soţia sa dar şi cu fiica şi ginerele său, care lucrează din greu la vie. Curentul electric care există peste tot în partea dreaptă a satului, nu a ajuns încă până la casuţa lui care e destul de izolată, în partea stângă a drumului. „Folosim un generator electric. Dar asta mai mult iarna, căci vara nu ne trebuie lumină artificială”, explică Boar. Ieşit în drum, bătrânul ne vorbeşte despre cele 63 de familii care locuiau odată în sat, mutate între timp în Micăsasa dar şi în Valea Lungă şi ne arată locul de peste vad unde era odată şcoala la care a învăţat patru clase. Din lanul de culturi din apropiere, soţia sa se opreşt
e pentru o clipă din lucru şi ne face cu mâna. „Săraca, nu ştiu de ce a venit aici. Trăia în centru în Micăsasa, de acolo am adus-o în pustietate”, oftează Vasile care ne mărturiseşte cu necaz că el nu mai poate lucra, având probleme cu inima. ,,Am făcut ce am putut, acum dacă nu mai pot…”, spune el gesticulând şi abia acum observăm că degetele mâinii stângi îi sunt încleştate de la jumătate. Baia mistreţilor Vasile vorbeşte grăbit, de teamă parcă să nu piardă ceva. E dezamăgit de faptul nu îşi mai poate apăra porumbul de mistreţii care vin din ce în ce mai mulţi în satul pustiit. „Am văzut de curând o scroafă cu purcei, făceau baie în valea asta. De când mă ştiu, de atâţia ani, n-au avut curaj să vină aşa de aproape”, spune gânditor Vasile Boar. Zgomotul tractoarelor care coseau pe câmp s-a stins demult. „Căbănuţa” muncitorilor de la gaz, situată în centrul vechi al satului e tăcută – căci angajaţii de aici şi-au terminat ziua de muncă. În amurgul ce va să vină, Văleniul îşi va recapăta încet – încet liniştea obişnuită. Cei câţiva săteni se vor retrage fiecare pe la casele lor. Noaptea se va lăsa şi peste casele părăsite cu porţi deschise fără rost, către nicăieri. În întuneric, dealurile şi locurile acestea aparţin animalelor din pădure, care sunt aici de când lumea. Alexandra Ion Cristea Foto credit: Radu Postatny
Publicitate
