Daniel Deleanu
Pe stadionul bătut de vânturile oțelite ale Dunării, echipa din Galați a primit vizita unei echipe sibiene care, în sfârșit, a arătat că știe să joace fotbal fără să-și piardă busola. A.F.C. Hermannstadt a câștigat cu 2–0, dar victoria aceasta trebuie privită cu ochi limpezi, nu prin aburii unui entuziasm pripit.
Prima repriză a fost o luptă nervoasă, mai mult de uzură decât de inspirație. Mingea a sărit ca o vrabie speriată printre ghetele celor două echipe, iar jocul a avut ritmul unui tren personal care oprește în fiecare haltă. Sibienii au stat, totuși, bine în teren: disciplinați, compactați, fără acele rătăciri defensive care ne-au adus atâtea nopți amare. S-a simțit o ordine nouă, o mână fermă care încearcă să pună alfabet în haosul jocului – începutul influenței lui Dorinel Munteanu, omul care știe că fotbalul nu e poezie fără muncă.
Momentul decisiv al partidei n-a fost însă un gol, ci prăbușirea nervoasă a gălățenilor. Trei cartonașe roșii au căzut peste gazde ca trei trăsnete succesive, iar Oțelul a rămas în opt oameni, o corabie fără echipaj complet, plutind din inerție. De atunci, meciul s-a schimbat inevitabil. Spațiile s-au deschis, iar Hermannstadt a început să respire larg, ca un alergător care scapă din mulțime.
În minutul 63, Aurelian Chițu, veteranul nostru cu pași de haiduc și instinct de vânător bătrân, a deschis scorul cu o splendidă lovitură cu capul. A fost un gol muncit, venit firesc, ca o concluzie logică după presiunea constantă exercitată de către sibieni. Mingea a intrat în poartă simplu, fără artificii, dar cu… greutatea unei eliberări.
Sibienii au continuat să joace inteligent, fără grabă inutilă. Nu s-au aruncat haotic la minge și, mai ales, nu au confundat superioritatea numerică cu cea tactică. Iar în minutul 85, Cristian Neguț a închis povestea cu un gol clar, precis, ca o semnătură pusă cu un stilou de calitate pe-un document important: 2–0. Și-apoi stadionul s-a transformat într-o mare de lapte înghețat.
Dar aici trebuie spus adevărul, chiar dacă după aceea o să ne doară un pic entuziasmul: să nu ne îmbătăm cu apă rece! Da, Hermannstadt a făcut un meci bun. Da, echipa a arătat disciplină și maturitate. Dar adversarul a jucat în opt oameni. Fotbalul devine alt sport când trei adversari lipsesc din ecuație. Victoria e meritată, dar nu e încă dovada renașterii. Iar clasamentul rămâne rece ca o dimineață geroasă de februarie: suntem tot pe-un loc retrogradabil. Și oricât de frumos ar suna victoria de la Galați, ea nu șterge lunile de ezitare și punctele pierdute cu o generozitate deplorabilă.
Totuși, există ceva nou, o speranță timidă, ca primul fir verde ieșit din zăpadă. Dorinel Munteanu pare omul care poate transforma această echipă dintr-o adunare de talente risipite într-un mecanism disciplinat. Iar el nu promite miracole, ci muncă. Nu visează epopei, ci rezultate.
Pe drumul lung al salvării de la prăbușirea în tenebrele Ligii a II-a nu ajunge o victorie. Dar uneori o victorie e începutul drumului. La Galați, Hermannstadt n-a fost genială. A fost serioasă. Iar pentru o echipă aflată la marginea prăpastiei, seriozitatea e primul semn de redresare. Să sperăm, deci. Dar cu ochii deschiși.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
