Articol de Daniel Deleanu
La Cluj-Napoca, unde spectatoare de onoare a fost o lună trândavă, tolănită în fotoliul VIP al primului pătrar, pe stadionul în care frigul și-a făcut în seara asta culcuș printre scaune, Hermannstadt s-a dus să se bată cu uriașul din Ardeal. Un uriaș obosit, dar tot uriaș… CFR-ul, această locomotivă trecută pe-o linie ceva mai ruginită de către macazurile echipelor bucureștene, dar cu tenderul încă plin de cărbune, și-a păstrat obiceiul de a dudui în forță, chiar și atunci când roțile ei au început să cam scârțâie.
Sibienii noștri, veniți de la poalele munților cu sufletul în dantelă de gheață și ghetele înmuiate într-o ambiție mai mare decât îi țin botinele, au intrat pe teren cu gândul clar: Să nu plece de la Cluj fără barem o ghindă depozitată în cămara clasamentului primei noastre divizii. Dar meciul n-a fost unul de povestit nepoților, ci mai degrabă unul de uitat, întocmai ca o zi de muncă grea și fără răsplată.
Prima repriză a fost o horă de împunsături, de pase rătăcite și de priviri încruntate. CFR-ul, cu obișnuitul său aer de ex-domnitor al SuperLigii care își apără mai mult gloria trecutului decât cetatea din eternul prezentului, a izbit în metalul invizibil al porții noastre cu înverșunarea unui fierar care își bate nicovala. Hermannstadt a rezistat cu calmul unui ciobănaș din Mărginimea Sibiului, care știe că furtuna va trece, dar nu și fără pagube printre ciubere.
Și tocmai când cronometrele se pregăteau să ia o gură de aer înainte de pauză, a venit minutul 43. Louis Munteanu, un tânăr care e întotdeauna însetat de goluri, a scăpat printre fundașii noștri ca un râu năvalnic care sparge timpanele unui dig cu urechile împunse de goarna timpului. Munteanu a trimis mingea la colț, unde portarul nostru n-a mai putut ajunge nici măcar cu gândul. Un gol sec, fără prea multă poezie, dar un gol care a schimbat soarta meciului.
După pauză, Hermannstadt a încercat să urce Dealul Feleacului, dar trenul clujean deja plecase din gară. Am presat, am luptat, am alergat până ne-au trosnit plămânii, dar mingea n-a vrut să ne fie prietenă. Ianis Stoica și Tiago Gonçalves au încercat să facă un spectacol de magie pe teren, dar s-au trezit prinși într-un joc de oglinzi (a)fumate, unde fiecare pas era doar iluzia unui prestidigitator cu trucuri cam vechi și neinspirate.
CFR-ul s-a retras cu eleganța unui hoț care știe că și-a făcut treaba bine și acum nu mai trebuie decât să dispară în noapte. Noi am rămas să ne dăm cu pumnul în gușă, dar fără nebunia aceea divină care transformă suferința în triumf.
Apoi, a venit fluierul final: 1 – 0 pentru gazde. Clujenii și-au primit victoria ca pe o friptură prea uscată, deci fără o prea mare sărbătoare a palatului. Noi, sibienii, am plecat cu mâinile goale, dar cu fruntea sus. Nu am fost slabi, doar că de data asta, norocul s-a ascuns într-un alt vagon.
Ne rămâne speranța că data viitoare, când trenul CFR-ului se va opri la Sibiu, vom fi noi cei care manevrează macazurile. Până atunci, să ne suflecăm mânecile și să ne pregătim pentru următoarea gară. Căci fotbalul, așa cum bine știm, nu e despre deraieri, ci despre cine rămâne cât mai mult pe șine.
