Daniel Deleanu
La Botoșani, într-o seară înghețată de decembrie, fotbalul a avut pentru prima oară, după prea mult timp, gust de busuioacă pentru noi, sibienii. Sub reflectoarele reci – stele artificiale agățate de cerul Moldovei –, Hermannstadt a jucat cu mintea limpede și cu inima dezmorțită. După atâtea meciuri care ne-au stârnit, deopotrivă, suferința și ironiile amare, băieții noștri s-au hotărât, în sfârșit, să fie poeți ai gazonului, și nu gropari ai propriilor cariere.
Dar povestea nu a început ca o epopee, ci ca o elegie. În minutul 10, argentinianul Enzo Lopez a înfipt mingea în poarta noastră cu un șut sec ca un tango trist, iar tribuna moldavă a prins glas. Pentru o clipă, am simțit iar fiorul acela al resemnării: „Uite, iar ne prăbușim”. Hermannstadt plutea tăcută, ca o pasăre lovită de o pală de vânt, dar nu căzută.
Și, ca în basmele cu happy end, răspunsul a venit repede. Alexandru Oroian, tânăr cu pas de cerb și privire aprigă, a egalat în minutul 24, printr-un șut hotărât, parcă scris cu cerneală de foc pe tabelă. 1–1, și din acel moment parcă s-a întâmplat ceva… Sibienii nu au mai alergat haotic, ci cu disciplina unei orchestre în care fiecare muzician știe când să se lupte cu vioara ori cu toba.
După pauză, în minutul 53, Marko Gjorkijevski a adăugat capitolul doi al revenirii: o lovitură precisă, trecută printr-o apărare botoșăneană care părea că a ridicat pereți de ceață în loc de ziduri. 2–1 pentru Hermannstadt și stadionul gazdă a muțit pe jumătate, în timp ce noi, sibienii, sătui de povestea cu cocoșul roșu, tresăream ca unii care nu mai cred de cam multișor în miracole…
Lovitura finală a venit, totuși, în minutul 77, atunci când Sergiu Buș, ca un campion la cliff diving, a plonjat cu fruntea în minge și a trimis-o în plasă. Gol cu capul, dar și cu sufletul: 3–1. Un scor care suna rotund, aproape neverosimil pentru cei ca noi, obișnuiți în ultima vreme să numere mai degrabă deziluzii decât victorii.
Ce-a urmat? Un joc matur, inteligent, aproape cinic – ei da, Hermannstadt a știut să țină de rezultat! Mingea a fost protejată, timpul dilatat cu demnitate, pasele cântărite ca boabele de cafea poleite cu aur de pe la restaurantele cele mai de fițe din Dubai. Nu, nu a mai existat nimic azi din risipa și frica meciurilor trecute!
Pentru prima oară după mult timp, Hermannstadt a arătat ca o echipă adevărată. Nu o adunătură de talente speriate, ci un grup legat prin minte și respirație comune. Cupa României ne-a oferit, așadar, o revelație dulce: Hermannstadt chiar are destul potențial să rămână în SuperLiga, dar numai dacă joacă așa – concentrat, curajos, organizat.
A fost o seară în care sarcasmul amar al fanilor sibieni a fost înlocuit de un zâmbet timid și de o oarecare voioșie. Nu triumfalism, nu jubilație, ci acea bucurie reînvigoratoare, ca atunci când înțelegi că mai ai încă timp să-ți îndrepți greșelile. La Botoșani, Hermannstadt nu a câștigat doar un meci, ci și un dram de speranță, acel potir de lumină din care suporterii au băut cu sete, după o toamnă lungă de întuneric.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
