Articol de Daniel Deleanu
Într-o seară de vis de la mijlocul lui ianuarie, pe când gustul de șampanie din noaptea dintre ani încă se mai făcea simțit, F.C. Hermannstadt a scris o nouă pagină de poveste pentru fotbalul sibian, de data asta chiar pe stadionul celor de la FCSB. Și încă ce poveste!
Echipa sibiană a venit la București ca un outsider. Încă înainte de începerea confruntării dintre cele două echipe, în tribunele celor de la FCSB clocoteau vifornițe care te făceau să îți pierzi, precum damnații intrați în infernul dantesc, orice speranță. Dar – o adevărată minune pentru noi, sibienii! – mingea s-a rostogolit cu încredere spre poarta adversă, pe un teren înghețat și bătut de vânturile șugubețe ale Capitalei. Or nici bucureștenii nu s-au lăsat mai prejos, bubuind cu tunurile roș-albastre, fără milă, reduta bine apărată de Căbuz. A fost, ca s-o spunem pe-aia dreaptă, un început de meci unde, datorită încrâncenării dintre cele două echipe, nici măcar norii nu știau în ce parte să-și mai poarte pașii.
Aurelian Chițu, un nume care în sine adăpostește promisiunea unei primăveri timpurii, a deschis scorul în minutul 13, făcându-l knockout pe Târnovanu. „Cum îndrăznește Chițu să le dăruiască speranță fanilor sibieni?!” s-au întrebat, probabil, cei ce și-au dat ochii peste cap la acest început de meci. Căci FCSB, cu al ei joc de gală și ambiție de regal, nu de egal, nu își imagina că o echipă din Provincie ar putea să o facă să plătească prețul unei relaxări prea mari.
Iar noi, suporterii lui Hermannstadt – atât cei din tribune, cât și cei din fața televizorului –, ce am fi putut face altceva decât să privim acel gol măreț de la începutul partidei ca pe un miracol pe care zeii fotbalului l-au înfăptuit cu mărinimie după ce sibienii i-au înduplecat, cu ofrande de vin fiert și votive de țuică fiartă, pe întreaga perioada de pauză fotbalistică? Da, Sibiul dispune de această putere magică aparte, un fel de vrajă care îți dă curaj chiar și atunci când nu îți permiți să mai visezi…
Între timp, FCSB, cu al său stil pompos, s-a zbătut pe teren, dar tot cu aceleași greșeli de care am râs și am plâns de atâtea ori. A fost o echipă cu multă „vorbă”, dar puțină faptă. Chiar și la 1 – 0 pentru oaspeți, bucureștenii parcă se chinuiau în seara asta să învețe lecțiile fotbalului de Provincie. Ei, da, FCSB a avut și luptători ca Valentin Crețu… Pentru că el, în minutul 86, a egalat, iar roș-albaștrii și-au recuperat onoarea pe ultima sută de metri. Dar dacă am vorbi în termeni sinceri, adevărata frumusețe a acestui meci s-a aflat într-un singur loc: în jocul sibienilor!
Acest 1-1 înseamnă mai mult decât o remiză. Este semnul că Hermannstadt nu se înfricoșează, că nu se predă în fața unui colos precum liderul SuperLigii, care ar vrea să te facă, cu tot dinadinsul, să simți că ești mic. A fost un joc în care, cu zâmbetul în colțul gurii, am reînnoit promisiunea că și cei mici, și cei mari au loc sub soarele SuperLigii. Și asta după ce Hermannstadt le-a cam înfulecat untdelemnul bucureștenilor, pe care l-a sorbit în ritmul aplauzelor la scenă deschisă, dând cu barda în toate horoscoapele care o pronosticau ca pe o ciucă a bătăilor.
Dar fotbalul, dragii mei, nu include întotdeauna doar coruri triumfale, ci e și despre curajul echipelor din umbră, care, uneori, au curajul de a dărui celor care cred în ele o noapte de vis. Așa cum a făcut-o și F.C. Hermannstadt, care, chiar și într-o Capitală fotbalistică înflăcărată de o putere financiară cu care Provincia nu se poate măsura, a rămas la fel de neclintită în dârzenia sa. Iar dacă în seara aceasta o echipă a pierdut două puncte, ea nu a fost FCSB, ci F.C. Hermannstadt.
