Articol de Daniel Deleanu
Într-o seară de decembrie, când frigul își strângea cercurile de gheață pe umerii celor care au îndrăznit să-l privească de pe cochetul stadion din Copou, terenul de la Iași a devenit o arenă a visurilor neîmplinite.
În ciuda diferențelor de stil și apariție, Politehnica și Hermannstadt ni s-au înfățișat azi ca două echipe legate de firul invizibil al unui meci de Cupă ce a refuzat cu obstinație să-și aleagă învingătorul. Și așa, sub privirile înghețate ale fanilor ambelor echipe, timpul s-a scurs, iar scorul final a rămas unul indecis: 0 – 0. La fel ca și calificarea în sferturile de finală ale Cupei României, care se va decide printr-un meci de baraj.
Ambele echipe s-au împotmolit într-un dans nesincronizat
De la început, meciul a fost ca o piesă de teatru unde nici măcar regizorul nu știa cine joacă rolul principal. Fiecare echipă a intrat pe teren cu o doză de speranță, dar și cu o bocceluță plină cu prudență pe umeri. Mingea, ca o pasăre rătăcită, a zburat haotic dintr-o parte într-alta a terenului, dar niciodată nu reușit să își găsească cuibul.
În prima repriză, Politehnica a părut a fi ceva mai incisivă, cu un joc rapid și cu intenția clară de a-și apropia victoria. Însă, când mingea ajungea la poartă, o forță nevăzută făcea ca fiecare şut să fie respins de sibieni cu un calm demn de un jucător de şah. Or Hermannstadt-ul, fără a fi prea curajos astăzi, părea să fi venit la Iași cu un plan simplu: să nu piardă… Iar în acest joc al precauției, ambele echipe s-au împotmolit într-un dans nesincronizat de pase imprecise şi fără niciun strop de magie. Părea că fiecare pasă, chiar și cea mai fină, purta cu ea o fărâmă sigură de… nesiguranță.
Portarii, deși mai mult spectatori la această poveste fără cuvinte, au avut, totuși, momentele lor de glorie. Iar în aceste momente, apărarea a fost de fiecare dată un zid de granit (sau mai bine spus o calotă impenetrabilă de gheață). Poate că, până la urmă, acesta a și fost sensul meciului – o bătălie în care toate căutările golului să se lovească de misterioasa implacabilitate a unui univers paralel, rece și nemilos cu noi, cei avizi de goluri…
Uneori, și remizele pot fi frumoase, în felul lor, nu prin goluri, ci prin ceea ce lasă în urmă
În a doua repriză, privirea noastră s-a ațintit mai mult spre ceas decât spre terenul de joc. „Cât mai e?” ne întrebam, iar timpul părea să se dilate, să se întindă ca un vis care nu vrea să se termine niciodată. Cu fiecare minut care trecea, gândul că meciul se va încheia fără un câștigător devenea tot mai palpabil, iar din tribune se auzeau deja murmure de frustrare. A fost, deci, o lecție de așteptare, un exercițiu al răbdării, iar abele echipe și-au jucat rolurile de maestre ale impasului.
La final, 0 – 0. Niciun gol, nici măcar o emoție cu adevărat intensă. Un egal al jucătorilor, un egal al gândurilor noastre. A fost cumva ca o promisiune nerespectată, un vis adormit înainte să se împlinească. Pe cât de multă speranță s-a depus pe teren, pe atât de multă frustrare s-a ridicat în aer la fluierul final.
Și totuși… Și totuși, ce am învățat din meciul acesta? Am învățat că fotbalul nu e doar despre cine înscrie primul și cine câștigă la final. Uneori, fotbalul este și despre spațiile albe dintre cuvinte, adică despre acele momente în care nimic nu se întâmplă, dar totul se (re)simte.
Despre acele clipe în care mângâierea unui egal e la fel de dezmierdătoare ca o victorie. Că, uneori, și remizele pot fi frumoase, în felul lor, nu prin goluri, ci prin ceea ce lasă în urmă – un ecou al unui joc care nu s-a lăsat prins de reguli, care a rămas imprevizibil și liber, chiar și în mijlocul unui decemvrie bacovian, cu un scor de noapte albă, în care ne vor ține treji gândurile despre acel tiranic meci de baraj ce ne așteaptă.
Credit foto: gsp.ro
