Într-o arșiță răutăcioasă, pe stadionul arădean unde umbrele trecutului încă mai aplaudă, U.T.A. și A.F.C. Hermannstadt s-au încleștat într-o bătălie mută, cu iz de bătătură uitată de soartă. Era-ntr-o sâmbătă trândavă de iulie – și parcă ziua asta știa de dinainte că urmează o înfrângere cu gust de colb și oftat prelung.
Hermannstadt a coborât din munți cu fruntea înaltă și traista plină de speranțe – dar ce folos? Când ți-e sufletul scămoșat de ezitări, nici bocancii bine înnodați, nici palmele bătătorite de vise nu-ți pot ține ritmul în fața unei echipe care nu iartă.
În minutul 40, când meciul părea că se scurge fără zvâc, fără parfum, Alin Roman – fotbalist cu nume de detectiv dintr-un roman polițist de pe vremuri, din colecția „Sfinxul” – a scos sabia din teacă și a crestat nemilos tăcerea. A prins o minge rătăcită ca un gând de seară și a trimis-o, cu o lovitură dreaptă și crudă, la colțul lung, acolo unde portarii nu mai ajung decât în vis. Un șut curat, fără praf și fără zăbavă. Și Hermannstadt, ca un actor uitat pe scenă, a rămas privind în gol.
Repriza a doua? Un desen cu creionul tocit. Băieții noștri au alergat, au pasat, au înnodat câteva ocazii firave, dar fără inima aceea care mută mingea din noroi în plasă. Erau pe teren ca niște domni rătăciți la un bal unde nu mai cântă de mult fanfara. Iar U.T.A., cu un joc sobru, cu o apărare atentă ca un bibliotecar de provincie, a ținut de scor cu plasa bine întinsă peste ultimele noastre zvâcniri.
Măldărășanu, visător și tăcut pe margine, părea că-și numără greșelile cu o liniște demnă de un ceasornicar orb. Nu-i putem contesta stilul, dar, în fotbal, tactica fără scor e ca o poezie recitată în surdină la un meci de box. Frumos, dar inutil.
Și uite-așa, în loc să plecăm cu măcar un punct de onoare, am plecat cu mâinile goale și inimile grele. A fost 1– 0 pentru Arad, dar putea la fel de bine să fie o elegie despre cum pierzi fără să fi fost cu adevărat acolo.
Sibienii noștri au dovedit încă o dată că au echipamentul necesar pentru a înota în ape adânci, dar nu știu cum funcționează regulatorul de la butelia cu aer comprimat. Și, poate cel mai dureros, au făcut-o cu acea resemnare blândă care îi îndeamnă pe suporteri să ofteze în tăcere, cu ochii închiși și fruntea pe bara rece.
Ne întoarcem acasă. Cu capul sus? Poate. Dar cu inimile boțite și cronica unei înfrângeri pe care n-ai cum s-o îmbraci în fast. Nici măcar cu metafore. Un meci pierdut în pustiul dintre două regrete.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
