Pe malul Cibinului, într-o seară în care aerul mirosea a răbdare și a neliniște, A.F.C. Hermannstadt a primit vizita celor de la Farul Constanța, într-un meci care, dată fiind evoluția (ori mai bine spus involuția) sibienilor în această ediție a SuperLigii, părea scris aprioric în registrul suferinței: mult efort, puțină inspirație și, eventual, un final amar. Dar fotbalul, acest narator capricios, a ales alt deznodământ pentru povestea meciului cu echipa marinarilor…
Prima repriză a fost o lungă așteptare. Mingea a circulat fără vlagă, ca o scrisoare pierdută între două adrese greșite. Sibienii au încercat, au alergat, au presat, dar fără acea scânteie care aprinde tribunele. Farul, disciplinat și tăcut, a stat bine în teren, aidoma unui pescar care știe că răbdarea e mai importantă și ca undița, și ca momeala.
În tribune, liniștea era densă, ca o ceață de aprilie peste crestele Făgărașilor. Iar jocul ambelor echipe devenise o cafea rece uitată pe masă, stătută și cu gust de melancolie. Se simțea acea teamă bine cunoscută de sibieni: „Să nu primim gol!”
Repriza a doua a adus ceva mai multă mișcare, dar nu și claritate. Hermannstadt părea o orchestră care repetă la nesfârșit același fragment de partitură, fără să ajungă la refren. Pasele erau corecte, dar cuminți. Atacurile, previzibile. Farul nu strălucea, dar nici nu greșea. Era un meci care se scurgea spre un 0–0, anodin și neprimenit ca o duminică cu multă ploaie.
Și totuși… Fotbalul are uneori obiceiul de a-și aminti că este poezie. Minutul 90+2. Când deja spectatorii își strângeau speranțele în buzunar și se pregăteau să plece cu ele nefolosite, Luca Stancu a apărut ca un personaj întârziat într-o piesă de teatru care e deja e deja pe punctul de a se termina și și-a rostit replica precum un foc de artificii ce explodează în culori uluitoare pe cerul nopții, lăsând în urmă o tăcere vibrantă exact în clipa în care întunericul cortinei redevine stăpân.
Și asta pentru că golul lui Stancu a fost mai mult decât o execuție: a fost o izbucnire, un strigăt, o eliberare. Iar stadionul, firește, a explodat. Nu elegant, nu aristocratic, ci sincer, zgomotos, brutal aproape. Era bucuria aceea rară, care vine după prea multe seri de îndoială. 1–0. În ultima clipă. Ca o amnistie iscalită exact când călăul se apropiase de ghilotină.
Și-atunci, toate neajunsurile meciului au fost absolvite de-o iertare obștească. Pasele greșite, ezitările, momentele de confuzie, toate s-au topit în lumina acelui gol. Pentru că fotbalul nu e matematică; e emoție. Și, uneori, un singur moment valorează cât nouăzeci de minute.
Trebuie spus, însă, cu acea sinceritate sibiană care nu se îmbată ușor cu victoriile: jocul nu a fost strălucit. Hermannstadt încă suferă în construcție, încă se teme în fața propriului curaj. Dar, de data aceasta, a avut răbdare. A crezut până la capăt. Și a fost răsplătită.
Luca Stancu a devenit eroul unei seri care părea condamnată la banalitate. Un nume care, poate, nu va apărea în manualele de fotbal, dar care a scris o pagină de suflet pentru suporterii sibieni. Și asta pentru că azi nu s-a câștigat doar un meci. S-a câștigat o clipă de poezie. O dovadă că, dincolo de greșeli și temeri, echipa încă are puterea de a juca fotbal nu doar cu bocancul, ci și cu sufletul. Și poate că, uneori, asta e de ajuns pentru a mai crede încă în poezia fotbalului.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
