Daniel Deleanu
A venit Craiova la Sibiu într-o duminică de decembrie în care înghețul nu mai era doar o metaforă pentru locul 15 pe care îl ocupă Hermannstadt în SuperLigă, ci și o stare somatică. Pe stadion, vântul era un bici de aer congelat, iar Hermannstadt a intrat pe teren cu pasul apăsat al celui care știe că urmează o iarnă grea. Noi, sibienii, ne-am strâns gulerele și speranțele, convinși că fotbalul poate, uneori, să țină loc de sobă. Dar, vai, nici de data asta n-a ținut…
Universitatea Craiova a venit ca un ornic bine uns de noul ei meșter-ceasornicar, iar noi am fost, din păcate, clopotul crăpat care sună frumos, însă numai în… vis. În minutul 15, Assad Al Hamlawi a înscris primul gol cu o naturalețe de om care știe că lucrurile bune se întâmplă repede când adversarul te invită politicos să-i trimiți balonul în plasă. A fost o fază simplă, dar apărarea noastră a privit-o ca pe-o fotografie îngălbenită, cu nostalgia zilelor ei de glorie, dar fără curajul de a interveni.
După gol, Hermannstadt a încercat să pară vie. Băieții noștri au alergat, au pasat, au mutat mingea dintr-o parte în alta, dar, vai, ca pe un ceainic gol ce șade pe o sobă rece, fără a putea, până la sfâșitul meciului, să ne ofere barem o singură ceașcă de ceai ca să ne mai încălzească inimile. Craiova a așteptat calmă, asemeni unui jucător de șah care știe că finalul e deja scris. Și a venit minutul 31, când Ștefan Baiaram a lovit mingea cu o precizie de bisturiu controlat de AI: 0–2. Un scor care a înghețat nu doar tabela, ci și sufletele noastre.
Restul primei reprize a fost o tăcere lungă, spartă din când în când de câte un șut timid, care nu speria nici măcar porumbeii de pe acoperișul stadionului. Hermannstadt juca, dar nu mușca. Se zbătea frumos, ca un pește captiv într-o paporniță oltenească.
Repriza a doua ne-a găsit tot acolo: cu dorință, dar neputincioși. Mingea a circulat mult, dar fără prea mult sens pentru noi. Ironia amară e că, dacă s-ar fi punctat faulturile, am fi câștigat la scor. Dar, din păcate, fotbalul se joacă pe goluri, nu pe cotonogeli.
Craiova n-a forțat. N-a avut nevoie. A lăsat jocul să curgă, a mai furat câte o rotiță din cronometrul arbitrului – mai ales pe la sfârșitul sârbei –, a mai rupt ritmul, ca o echipă care știe că are victoria în buzunar. Noi, sibienii, am rămas să ne uităm la ceas, așteptând fluierul final ca pe o izbăvire.
A fost o înfrângere curată, ca zaibărul de viță nealtoită. Nu ne-a furat nimeni, nu ne-a nedreptățit nimeni. Ne-am pierdut singuri, ca de atâtea alte ori, într-un amestec de timiditate și neputință. Hermannstadt a arătat că poate juca fotbal, dar nu și că știe să câștige.
Iarna a venit peste noi nu cu viscol, ci cu o luciditate rece. Pentru că dacă vrem să rămânem în SuperLigă, ne trebuie mai mult decât alergare și bunăvoință. Ne trebuie nerv, inteligență și puțină răutate. Altfel, vom continua să scriem cronici frumoase despre înfrângeri corecte, iar Municipalul sibian va deveni un loc unde frigul e mereu mai convingător decât speranța.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
