Articol de Daniel Deleanu
Sub un cer greu de decembrie, care își împletea urzeala cu răsuflarea munților, Sibiul a trăit o seară de fotbal ce ne-a bucurat încă o dată. Nu a fost, însă, o izbândă ușoară, înfruntarea cu Oțelul Galați fiind un duel al nervilor, o poveste țesută din eforturi supraomenești, unde mingea a fost când un glob de cristal rostogolit prin iarbă, când o săgeată scăpată din tolba destinului.
Dar iată că în seara asta luna nu mai are obrajii supți și îndurerați ca în seara meciului de Cupă cu argonauții lui Hagi, care s-au întors la Tomis cu o juma’ din lâna de aur. De pe Municipalul sibian s-au auzit azi vestiri de lumină, pentru că foșnetul stelelor ce se răsfață deasupra Cetății lui Hermann a ajuns din nou la urechile zeilor-poeți din Parnasul fotbalului.
Din start, băieții lui Hermannstadt au intrat pe teren ca niște cavaleri ai vechilor cetăți transilvane, având în priviri freamătul dorinței de victorie. Oțelarii Galațiului, veniți din inima siderurgiei, au părut mai degrabă niște forjori obosiți, a căror vatră de fontă nu mai scânteia la fel de tare ca altădată. Iar fotbalul își are zodia lui, așa că o singură clipă de neatenție poate transforma un vis oțelit în mai multe victorii recente în… zgură. Minutul 26 a fost clipa de grație când Dragoș Iancu, pescar de mingi din vocație, a găsit iute o baltă în care să vâre balonul de la capătul vârșei echipei sibiene. Și iată că, preț de o secundă, arinii din cel mai celebrul parc al Sibiului au înflorit în miezul lui decembrie! A fost un gol care nu a aprins doar tabela, ci și sufletele celor prezenți. În tribune, sibienii au tresărit ca la un concert de clopote la una din mănăstirile de la poalele Făgărașilor. Sibienii au încercat să mai șfichiuie plasa porții gălățene, dar niciunul dintre șuturi nu a mai avut o precizie letală.
Deși au numele unui material tare, gălățenii s-au dovedit mai degrabă sticlă pisată sub presiunea continuă a Hermannstadtului. De la mijlocul terenului până în apărare, oțelarii s-au chinuit să țină pasul, dar au părut prinși într-o plasă de păianjen țesută cu grijă de strategia sibiană. Totuși, nu putem spune că finalul a fost unul liniștit. După pauză, Hermannstadt a lăsat uneori garda jos, iar oțelarii, mai degrabă cu disperare decât cu măiestrie, au încercat să-și croiască drum spre egalare. Dar apărarea sibiană a rezistat eroic. Mingea, ca o piatră de moară, a devenit prea grea pentru ca gălățenii s-o mai poată urni de prea multe ori către buturile sibiene.
Ultimele minute au fost o sonatină dodecafonică unde corzile viorilor ascunse în bocanci au tremurat disonant sub arcușul disperat al oaspeților. Arbitrul, cu fluierul său ce părea a se fi fosilizat în răstimpul celor câteva ere geologice care se scurseseră de la începutul partidei, părea să ne prelungească agonia la nesfârșit. Dar când fluierul final a răsunat, jucătorii Hermannstadtului și-au strâns mâinile, iar în tribune sibienii și-au făcut cruce, mulțumind Divinității pentru că vor avea parte de o noapte senină: burgul, veșnic mândru de echipa sa atunci când joacă bine, poate merge la culcare liniștit, știind că băieții au apărat onoarea Sibiului cu brio, vitejindu-se precum cavalerii de-odinioară în față hoardelor de tătari ce amenințau să treacă prin sabie Cetatea Roșie.
Așadar, Hermannstadt 1, Oțelul 0. Oaspeții, lisițe amorțite de aerul tare al munților, n-au arătat mare lucru, înhățându-se singuri de guler pentru că n-au învățat în seara asta să sară peste firele de iarbă cu dinți de piranha hrănite de jucătorii noștri cu jarul pe care Făt-Frumos îl dădea să mănânce armăsarului său fabulos. Sibienii au jucat elegant, legat și cu mai multă ambiție decât în ultimele partide. O victorie curată, ca un alb de nea proaspătă din creierii munților cu care se înfrățesc sibienii. Și, chiar dacă iarna își ascute ghearele, căldura unei seri de fotbal precum aceasta va mai rămâne ceva vreme în inimile sibienilor. O fi Galațiul o echipă puternică, dar fotbalul sibian s-a călit și la bine și la greu, și asta pentru că e forjat de o dragoste care izvorăște din însăși oțelăria sufletului.
