Iată, sunt 235 de ani de când Franţa şi-a tăiat capul. Nu e o metaforă. În 1789, revoluţia franceză a pus început la ceea ce Nostradamus numeşe „era proletară”. Ultimul rege al Franţei este decapitat trei ani mai târziu, tăindu-se astfel definitiv legătura între principiul solar – unsul lui Dumnezeu pe pământ, pus cu voia Lui în fruntea poporului – şi principiul lunar, care este poporul însuşi. Şi precum zice Sfânta Scriptură (Matei 12:25): „Orice Împărăţie care se dezbină în sinea ei se pustieşte, şi orice cetate sau casă care se dezbină în sinea ei nu va dăinui”. O spune Însuşi Hristos, care este Calea ADEVĂRUL (!!!) şi Viaţa.
De atunci se succed: Imperiu, Restauraţie, Republică, iar Imperiu, iar Republică… Degeaba. Nimic n-a mai dăinuit. Nu are rost să facem aici istoria Franţei. Important pentru a înţelege ce aţi văzut – şi mai ales de ce – în deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris este să reţineţi faptul că odată cu Revoluţia franceză începe marea descreştinare şi bătălie împotriva Bisericii. Cetatea franceză s-a dezbinat în ea însăşi şi în locul ordinii şi rânduielii dumnezeieşti a năvălit, ca întotdeauna, dezordinea şi disarmonia.
Şi deşi Hristos o spune El Însuşi, El, care este Adevărul, că nici porţile iadului nu vor birui Biserica Lui, orbeţii lui satan continuă să împartă palme şi pumni, bice şi minciuni, blasfemii şi ură, batjocuri şi scuipări în şi din toate părţile asupra chipului Bisericii, precum au făcut-o cu chipul lui Hristos la Răstignire. Neputincioşi!!! Hristos a Înviat şi Înviat rămâne în veşnicie!
Ceea ce aţi văzut a fost o înieptare, ca să folosesc un regionalism ardelenesc, de 142 de milioane de euro împotriva Creştinătăţii. La care au pus umărul mii de „idioţi utili” care probabil nici nu ştiau ce fac, dar şi câţiva draci împieliţaţi profesionişti ai ritualurilor satanice. O spune scurt şi la obiect un preot ieromonah, iubit de poporul român, în predica sa din 27 iulie: „Când se aprinde o torţă, deja se săvârşeşte o consacrare. Dacă torţa aceea nu este aprinsă în numele Sfintei Treimi, este consacrată dracului sau la orice altceva din lumea aceasta. Dovadă că torţa olimpică este consacrată dracului, fiind o liturghie neagră, este faptul că ea a fost purtată de cel fără de chip, fără de faţă, fără de nume, nenumitul, nevăzutul…”. Cât se poate de clar. Să mai adăugăm în cocktail-ul otrăvit şi cavalerul apocalipsei în goana calului pe Sena, batjocorirea Cinei celei de Taină şi multe alte detalii în culorile curcubeului, care au umplut paharul pe care l-au sorbit cu nesaţ de spectacol cei peste trei miliarde de urmăritori ai ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris. Aşa s-a întâmplat şi la cea de la Londra, cu paturi de spital ridicate la cer, pline de copii în pijamale, oameni în halate albe cu seringi şi măşti într-o sarabandă a morţii, pe care atunci mulţimea de privitori nu a înţeles-o, până când a explodat pandemonia (anticipată cu bună ştiinţă) opt ani mai târziu în nasul omenirii. Şi atunci, ca şi acum, dracul şi-a băgat coada şi şi-a făcut treaba, azi cu „binecuvântarea” şefului „măreţului” stat francez, de altfel veşnic cu gura plină de valorile democraţiei.
Îndelung răbdătorul Dumnezeu, însă, n-a tunat şi n-a fulgerat peste ei, ci doar le-a muiat ceremonia cu o ploaie zdravănă, făcând-o din fastuoasă, răpănoasă.
Ploaia aceea n-a fost altceva decât lacrimile de milă ale Cerului peste prosteasca mândrie omenească. Precum zice Psaltirea, oamenii nu au înţeles cinstea la care i-a ridicat Dumnezeu şi aidoma dobitoacelor s-au făcut!
