Căsuţa lor era ultima din sat. Cum ieşeai, spre pădure. Dar cine mai ieşea spre pădure, acum, pe ger cumplit? Auzeau noaptea cum trosneau lemnele de ger. Sigur, şi-ar fi dorit s-audă plesnetul, ca un călcat de arici pe lemne uscate în soba lor, un godin găunos de-atât ne-foc. Căci doar focul gerului ardea lemnele pădurii de când miliţienii căutau să-i facă pe oameni să înţeleagă că pădurea lor, a lor din moşi strămoşi, era de-acum a Sfatului Popular, adică tot a lor, da` nu a lor.
Pe tatăl lor aşa-l văzuseră ultima oară: luat pe sus de către Chiştoc şi Ţoi, nume căpătate în birt de către văcarii satului ajunşi peste noapte „putere populară“, cum se lăudau ei. Îmbrăcaţi în hainele albastre ale Miliţiei, veniseră să-l lege pentru că, în multe rânduri, aflaseră că el, om mai mult decât inimă decât trup, cărase cu spatele legături de lemne către câteva familii din sat, sărace, ele însele având între cei ai casei arestaţi. L-au văzut numai plecând…
Părintele Dimitrie
Trecuseră şapte ani, dar copiii nu puteau să-l uite pe tata. Nu numai pentru că mama plângea mereu, cu ochii mereu ca zarea înnorată. Nici că foamea le intrase-n oase ca niciodată pe vremea când tatăl era cu ei. Din când în când la casa lor, a Arestatului, poposea Părintele Dimitrie, preot bătrân şi inimos. Cobora din cer, credeau copiii, cu o tolbă plină de glume şi poveşti, una mai minunată ca alta.
În noaptea de Ajun Părintele, ocrotit de viforul de-afară, se strecurase la casa lor. Pădurea vuia, ca o prăpastie de vânturi, iar apa iazului trosnea ca toporul pe butuc. Îi luase teama de noaptea aceasta care, pentru ei, de la plecarea forţată a tatălui, nu mai aducea bucurie. Doar acum, intrarea bătrânului preot, cu bradul în spinare – când l-au văzut le-a fost teamă să nu-l fi observat Chiştoc sau Ţoi, dar ştiau că Părintele nu se teme decât de Dumnezeu –, cu aerul lui de Moş Crăciun adevărat, îi înviorase parcă, dându-le un licăr de bucurie. Cum nu l-ar iubi pe Părintele? Toţi copiii din sat, chiar şi cei ai primarului, om aşezat de altfel, ba chiar şi puradeii lui Chiştoc şi Ţoi se bucurau de dragostea Părintelui Dimitrie şi răspundeau dragostei lui cu dragostea lor. Aşa, copilăreşte, cu zâmbete albe ca zăpada ce cădea de sus, sfârşind noaptea.
Ce mai, venirea Părintelui în casa lor era sărbătoare. Dintâi colindă, cu vocea fără seamă, cum numai el ştia să cheme îngerii Duminica la Liturghie. Şi îngerii veneau, căci şi ei, şi toţi ceilalţi copii îi vedeau strecurându-se pe razele de aur ale soarelui pe geamul dinspre cântăreţ al micuţei lor biserici. Atât de bine le era acolo! Nimeni nu-i batjocorea şi, unde mai pui, primeau un ban de la Părintele şi câte-o bucată de prescură. Dar nu pentru astea-l iubeau ei pe Părintele Dimitrie. Erau încântaţi de tot ce atingeau mâinile părintelui: undiţele de alun, sticleţii ascunşi în poala sutanei, pelteaua de fructe numai de el ştiută, praştiile înalte, dar de nefolosit, puştile de soc sau arcurile…
Atât de bine acorda arcurile, încât copiii zvoniseră-ntre ei că sigur Părintele-i urmaşul haiducilor de-şi făcuseră locaşul dincolo de Coama Dintelui, spre Stânca lui Dumnezeu sau Degetul Haiducului, cum le spuneau ei, localnicii. „A lui Dumnezeu“, cei ce-o vedeau la Răsărit, când soarele urca peste ea ca de peste o catapeteasmă, şi „a Haiducului“ ceilalţi, ce-o vedeau de la Apus, de unde ştiau că trebuie să vină „americanii să-i libereze de comunişti“, cum ziceau gurile ştirbe ale bătrânilor. Iar dacă te uitai la Părintele Dimitrie, omul lui Dumnezeu şi braţ de haiduc… multe se împăcau de minune.
„Acolo era satul sat, pentru că acolo era Dumnezeu”
După ce-a colindat, Părintele scoase doi cozonaci din buzunarele totdeauna pline de bunătăţi. Unul lui Nicolae şi altul lui Alexandru. Frumoşi ca două icoane din cele vechi, de-adumbreau paturile lor. Mai şopti ceva femeii, mama lor, şi-apoi plecă, binecuvântându-i. din spate-i ieşeau aburi ca dintr-un armăsar din cel încercat de alergare. Ei erau ultima casă…
Bătăi de inimă le crescuseră-n urechi toată noaptea. Mai ales Nicuşor, cel mic. Tremura tot. dacă Alex nu se va putea abţine şi-i va mânca cozonacul… Căci primiseră poruncă de la mama să nu mănânce până după Liturghie. De când se oprise colindatul în sat – Doamne, ce bătăi şi umiliri trăise Părintele Dimitrie! –, întâlnirea de la Liturghie, în prag de Crăciun, era totul. Acolo n-aveau curajul să-i tulbure, acolo era satul sat pentru că acolo era Dumnezeu.
Nici Ţoi nu făcea altfel şi nici bocciul de Chiştoc care, chiar de nu-ţi venea a crede, de Crăciun călcau pragul. De gura bulibaşei, nea Zamfirache, care-i punea la punct doar din încărunţeală. Şi pe el îl luaseră la tăbăcit cei de la Judeţ, dar omului n-aveau ce-i mai face. Făcea pe prostul cu perfecţiunea unui bufon de altă dată. Cine-ar fi stat însă să-l audă cum punea ţara la cale cu Părintele, cu Ilie a lui Mincu şi cu Jenică birtaşul – oameni cu ani grei de temniţă-n spate – s-ar fi minunat. De el, aşadar ştiau şi-aceştia de frică…
Cozonacii din geam
La un ceas de noapte, lui Nicuşor i se păru că-l aude pe Alex dându-se jos din pat, furişându-se spre cozonacul pe care-l pusese pe pervaz. Durere. Numai îngheţă ca de olanul de afară. Şi-l luă un somn adânc, cu febra uitării ascunsă-ntr-însul.
În zori, primul lucru pe care-l făcu fu să-şi caute cozonacul. Şi… minune! În geam erau doi în locul unuia. Alex dormea liniştit, zâmbind bucuros în somn cine ştie cărei arome de plăcintă şi Rai. Şi-adormi iar.
Minunea umpluse însă casa. Când se gătiră de Liturghie şi priveau complici unul la altul, îşi aruncaseră ochii pe pervaz. Lângă cozonacii lui Nicolae de-acum, două cămeşi noi, albe, înflorate… Alergară să-i spună mamei. Aceasta-i opri. Cu degetul încă pe buze şi ochii lucitori ca un Răsărit de Crăciun le-arătă patul în care, ostenit de-atâta moarte înfruntată, se-odihnea tata.
Sub nea, mormântul Părintelui colindă, colindă, colindă…
De cum intrase alergând în Biserică înţelesese că se eliberaseră mai mulţi. Băieţii şi fetele celor săltaţi de Securitate purtau cămăşile albe şi-nflorate ale unei Învieri ce-avea să răsară…
Mă uit la nenea Nicolae. Mângâie cămăşuţa de pici la vreo zece ani cu dragostea unor amintiri pline de lumină. Acum, acum înţeleg de ce, pe pânza de borangic ce străjuie uşile împărăteşti, Chipul lui Hristos, aduce atât de mult cu chipul Părintelui Dimitrie. Cel ce-a adus cozonacii Crăciunului… şi cămeşile pline de lumină ale nădejdii.
Sub nea, mormântul Părintelui colindă, colindă, colindă…
