De cele mai multe ori, în materialele de presă apar prezentați oameni care au realizat ceva. De data aceasta însă, am ales să scriu povestea unui om simplu. Nu este vorba despre un caz social, nici despre vreun talent anume, ci despre rara calitate de a fi OM. Numele lui este Iulian Șerb, s-a născut la Sibiu, în anul 1972. Din 2006 este șofer la Tursib. Un șofer de autobuz a cărui perioadă preferată din an este cea a Festivalului Internațional de Teatru. Un șofer care mi-a vorbit cu însuflețire despre „Faust”, „Lulu” și „Un tramvai numit dorință” și care l-a primit în cabina lui de autobuz pe Florin Piersic jr. și pe soția acestuia sau pe Octavian Strunilă. Un șofer care, într-o zi, printr-un simplu gest, a devenit eroul meu. Așa am decis să-i scriu povestea.
Era o zi obișnuită în ceea ce mă privește. Așteptam autubuzul 2, în stația de pe Ruscior, alături de căruciorul în care se afla micuța mea de doar câteva luni. Mergeam să-l luăm pe frățiorul ei de la școală. Făceam asta în fiecare zi, fără a avea de ales. Nici nu am realizat când s-a strâns atâta lume în jurul meu. De după colț apare autobuzul: SB 44 TSB, un număr pe care n-o să-l uit ușor. Oprește în stație și toți oamenii se împing buluc către ușile de la mijloc. Sunt prinsă între ei. Apuc căruciorul, așa cum făceam mai mereu, și încerc să urc, însă nu reușesc. Greutatea lui se lăsa pe spate și mă dezechilibrează. Nici unul din cei care erau în jurul meu, bărbați în puterea vârstei, tineri de liceu, nu par să-mi observe strădania. Intru oarecum în panică și când mă pregăteam să rog pe cineva să mă ajute, o mână îmi apucă căruciorul și urcă cu el cele trei trepte ale autobuzului. Îi face loc printre oameni și îl așază în locul special proiectat, din mijlocul autobuzului. Era chiar șoferul. Derutată fiind nici nu am apucat să-i mulțumesc. Tot drumul am mers cu gândul la gestul lui. Era prima oară când se întâmpla așa ceva. În general călătoresc cu autobuzul, dar nu am văzut până acum ca un șofer să-și părăsească scaunul pentru a ajuta, acolo unde foarte mulți dintre călători ar fi putut-o face. Inițial am crezut că a fost o întâmplare, însă nu. De câte ori ajungeam la ora la care Iulian Șerb, așa cum aveam mai târziu să aflu că îl cheamă, conducea autobuzul, acesta cobora și mă ajuta să urc. Am știut că asfel de gesturi nu sunt singulare la el și am vrut să-l cunosc.
Conduce autobuze, dar visează la troleibuze
Iulian Șerb a terminat cursurile Școlii Generale Nr. 17, în Vasile Aron, apoi Liceul CFR. A ajuns să lucreze ca infirmier la Spitalul Nr. 3, secția Dezalcolizare și Cronici. „A fost o experiență pentru mine să lucrez cu oamenii internați acolo. La cronici nici măcar nu-ți dădeai seama că sunt bolnavi, până făceau câte o criză. La dezalcolizare, ei bine acolo erai martorul unei adevărate lupte între viciu, medicamente și voință. Cu primele două mai era cum era, însă fără voință cei de acolo nu aveau nici o șansă”, își amintește Iulian.
În anul 2005 ajunge să lucreze la Tursib, pe un post de spălător auto. Îi plăcea, însă, printre mașinile de acolo și mai ales, printre Troleibuze. Un an mai târziu ajunge să conducă unul dintre ele. „Era un vis de-al meu. De mic îmi plăceau troleibuzele. Mă plimbam cu ele și le-am învățat toate secretele. Când am ajuns să le conduc eram deja gata învățat însă am trecut prin toate etapele de inițiere”, povestește cu mândrie șoferul.
A ales mereu meseria
În 2009 Sibiul renunță la acest mijloc de transport în comun și Iulian Șerb a ajuns să conducă autobuze. „Am luat totul de la capăt. Am început pe cel cu schimbător și acum am ajuns acum pe mașină automată. M-am obișnuit cu ele și este foarte ușor să le conduci. Sper, însă, ca într-o zi să se întoarcă troleibuzele în Sibiu”, spune Iulian. Nu este căsătorit. Povestește că s-a dedicat încă de la început meseriei lui. Lucra oricând și la orice oră fără să se gândească la aspectul unei familii. O are însă pe nepoțica lui, care nu contenește să-l uimească, cum fac, de altfel, toți copiii din generația ei.
Așa simte, așa consideră că este corect
Iulian Șerb este mereu atent la oamenii din jurul lui. Acest „exercițiu” face parte din el. Ajută ori de câte ori este nevoie. „Dacă îmi place ceva în mod deosebit în meseria asta este să lucrez cu oamenii, deși, de cele mai multe ori, este poate cel mai greu lucru din lume. În primul rând nu-i poți mulțumi niciodată pe toți, iar apoi ești martor în fiecare zi la indiferența multora. Mare parte din autobuzele de la noi sunt dificile, nu au podeaua joasă și au și câte 3 scări. Am văzut de multe ori mămici în dificultatea de urca scările având cărucioare, iar atunci când este aglomerat nu prea te ajută nimeni și nici nu-ți fac loc să așezi căruțul. Nu pot sta să privesc. De multe ori le văd în stație și cobor de cum opresc autobuzul”, spune Iulian. Face asta pentru că așa simte și așa consideră că este corect. De multe ori nici nu-i este acceptat ajutorul, însă nu se descurajează. Dacă una din cinci persoane acceptă, pentru el este suficient.
„Nu plec din stație până doamna nu stă jos”
Iulian spune că toate mămicile și persoanele care au probleme cu mobilitatea la urcarea în autobuz ar trebui să știe că, la uși și chiar în interiorul autobuzului este un buton care atenționează șoferul că este nevoie de ajutorul lui. „Dacă butonul este apăsat, orice șofer ar trebui să coboare. Din păcate, mulți îl apasă doar pentru distracție și de aceea colegii mei pot fi reticenți în a coborî”, atrage atenția Iulian Șerb. De asemenea, unul dintre episoadele despre care Iulian își amintește cu emoție este acela când, fiind oprit într-o stație, cineva iese dintr-o farmacie și cade ca secerat. „Era un bărbat care făcuse o criză de epilepsie. Toți cei din jur au rămas nemișcați și se uitau la el. Eu cum făcusem cursurile de infirmier nu am stat pe gânduri. Am coborât de la volan și i-am acordat primul ajutor, până au venit cei de la salvare. În altă zi, îmi amintesc că am văzut în oglindă o doamnă cu un copil în brațe. Nimeni nu se ridica să-i ofere locul. Am oprit atunci motorul, m-am dus în autobuz și am spus că nu plec din stație până doamna nu stă jos”, povestește Iulian.
Dacă nu ar fi fost șofer de autobuz s-ar fi făcut mecanic de locomotivă, însă nu a fost să fie. De multe ori în viață lucrurile se așează mai bine decât credem noi și chiar dacă satisfacțiile nu sunt vizibile, Iulian este un om minunat, fără să fi făcut neapărat o minune!
