Sibiu 1989 – Mărturii dintre gloanţe

„Am simţit că toată familia mea este pierdută” Interviu cu Maria Chirca, rănită la Revoluţie, mama celei mai tinere victime a evenimentelor de la Sibiu din 1989, Paul Alin de 3 ani şi jumătate. Ea însăşi rănită, alături de soţul ei. Călin Blaga [email protected] Vă rog să ne povestiţi momen­tele trăite de dvs. la Revoluţie care v-au marcat viaţa. Momentul trăit de familia noas­tră este destul de tragic. În data de 24 decembrie, mergeam de acasă însoţită de soţ şi fiul nostru Paul Alin de 3 ani şi jumătate, spre socrii mei care locuiau pe Pedagogilor. Noi locuiam în Hipodrom. La unul din filtre am ieşit pe strada Iorga, Kolarov îi spunea atunci, am întrebat pe unde să o luăm. Ni s-a făcut semn să o luăm înainte. Am mers înainte şi la următorul filtru pe strada Kolarov, fără niciun semn s-a tras asupra maşinii. Atunci soţul meu s-a pierdut şi în loc să apese pe frână, a apăsat pe acceleraţie şi am trecut printr-o ploaie de gloanţe. Am ajuns pe Calea Dumbrăvii şi am întors capul în spate şi am realizat că fiul nostru era mort… Din acea ploaie de gloanţe a rezultat moartea copilului, eu eram rănită. Nu pot să vă spun ce am simţit atunci, decât o fulgerătură în picior. Dar nu realizam unde sunt rănită. Soţul a întors capul în spate, a văzut copilul împuşcat în cap, a ieşit din maşină, pe mine m-a lăsat acolo şi el a fugit pe stradă. Am fost coborâtă din maşină de cetăţeni. Am fost dusă în alimentara de pe Calea Dumbrăvii şi ajutată de respectivii cetăţeni, cărora şi astăzi le mulţumesc. Eram însărcinată în 7 luni şi jumătate, şi din acel moment de soţul meu nu am mai ştiut nimic până în data de 12 ianuarie. Când m-au vizitat părinţii la spital, după câteva zile, am aflat că soţul meu este internat la Spitalul Militar. Nu mi-au spus că el fusese arestat, dus la Bazin, transferat la Spitalul nr. 3 de Psihiatrie. Aţi aflat după aceea de ce s-a tras la acel filtru? Au fost tot felul de anchete. De ce s-a tras? Au fost tot felul de anchete. ªtiu după nume cine au fost cei ce au tras. Fiecare au motivat tot altceva: că s-a tras din maşină şi că noi am fi fost teroriştii. Dar ancheta balistică a demonstrat că gloanţele au intrat în maşină, fiind trase de afară. Cei care erau în filtru erau din armată? Erau angajaţi civili ai UM 1205, unitate la care şi socrul meu era angajat civil. Vă daţi seama că el a aflat cine a tras asupra maşinii şi fiecare a venit cu scuzele de rigoare. S-a luat vreo măsură îm­potri­va celor care au tras, după Revoluţie? Nu! Nu… Am fost chemaţi de foarte multe ori la anchetă de Procuratura Militară. Întâm­plător odată am văzut cine sunt cei 5 sau 6, că erau daţi cu numele acolo în dosar. Cred că moral ei se cunosc, nu ştiu dacă le dă pace conştiinţa. Eu nu aş vrea să îi cunosc personal pentru că nu ştiu care ar fi reacţia mea… Când s-a tras asupra dvs. aţi pierdut copilul de 3 ani şi jumătate, dar eraţi şi însărcinată în luna a şaptea… Da, am fost dusă la spital la Terapie Intensivă unde am stat până în 28 decembrie. Apoi am fost transferată într-un pavilion al Spitalului Judeţean unde erau ţinuţi toţi răniţii de la Poliţie, Securitate, considerându-mă şi pe mine te­roristă. Acolo toţi eram etichetaţi terorişti şi păziţi de către armată. Când v-au dat drumul din această formă de arest? În 12 ianuarie a venit pentru a doua oară Procuratura Militară, după ce în 3 ianuarie am mai fost anchetată. ªi în 12 m-au lăsat acasă şi pe mine şi pe soţul meu de la Spitalul de Psihiatrie. Cineva şi-a dat seama de greşeală şi a demarat ancheta mai repede. Ce aţi simţit în acele momente? Eu am simţit că toată familia mea este pierdută. Nici nu îmi venea să cred că nu mai există copilul meu şi de soţul meu nu mai ştiam nimic. Unde eram reţinută era chiar lângă morgă şi erau momente ale zilei când se anunţau răniţii şi morţii. Eram singură în salon şi ascultam cum se striga în curte la porta-voce numele morţilor şi răniţilor. ªi nu i-am auzit numele soţului… Nu ştiam ce se întâmplă. Fiul dvs. este cea mai tânără victimă din ţară din timpul Revoluţiei. A venit cineva să îşi ceară scuze? Din partea statului, armatei, cineva, oricine? Nu. Pot să spun că 3-4 ani am fost etichetaţi terorişti. Populaţia Sibiului credea că eram o familie de terorişti. Unii chiar vorbeau că noi am luat ostatec un copil. Tot felul de poveşti. Nici nu ne cunoşteau, dar vorbeau. S-a întâmplat după 2 ani să fiu la o coadă la lapte şi vorbeau că în ziarul Tribuna s-a făcut un articol despre acest caz. ªi eu eram lângă ei… Ce a povestit soţul dvs. A fost dispărut atâtea zile… A povestit cum a fost reţinut şi dus la Bazin. A fost reţinut de cei de la UM 1205, unde el a făcut armata şi a fost şoferul comandantului. Ei acolo l-au tratat, că era rănit în umăr. Noaptea a venit colonelul Dra­gomir şi l-a dus cu duba la Bazin, unde a stat ca şi terorist până în 28 decembrie. Atunci a fost transferat la Spitalul de Psihiatrie. I s-a smuls verigheta de pe deget. I s-a luat ceasul… Cât de greu a fost să mergeţi mai departe ştiind poveştile care se vehiculau în oraş? Destul de greu mi-a fost. Dar ştiindu-mă cu conştiinţa curată am spus adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. Mai devreme sau mai târziu oamenii vor putea vedea adevărata faţă a acestor evenimente… pentru că nu ştiu dacă o putem numi Revoluţie. Nu toată lumea a ieşit în stradă să strige, a fost mai mult decât atât. ªi faptul că în februarie 1990 am născut o fetiţă mi-a alinat cât de cât suferinţa. Deşi este foarte greu şi acum pentru noi să ne gândim la acele momente… Cicatricea în inima noastră rămâne foarte adâncă şi niciodată nu va fi vindecată…