Despre iubire

Jocul cuvintelor mari este un dans desăvârşit, un vals al minciunii în duetul cu promisiunile fără acoperire. Un du-te vino între iadul personal şi propria mască, o navetă la locul de deşertare al aspiraţiilor fără un ţel real şi tangibil.Minţim deseori fără remuşcări, însă ne înfuriem când acelaşi comportament în oglindă îl fac semenii noştri.De câte ori nu am spus „te voi iubi întotdeauna”? Suntem maeştrii timpului sau nişte copii nereuşite ale lui Nostradamus? Consecvenţa şi fidelitatea pot compensa falsul propriilor noastre afirmaţii?Poate că suntem inamicii propriului suflet. Ne proiectăm aşteptări false, căutând într-un mâine indefinit, „prea binele” imaginar ce ni se înşurubează în minte ca poveştile lui „a fost odată ca niciodată”…Ce suntem azi nu e destinul previzibil de mâine. Mâine nu are o fundaţie betonată, nu e certitudine, e doar fum. Fum albastru, fără contur şi claritate, plin de posibil, dar fără parametri probabili. Dictonul omului leneş, campion al siestei şi delăsării este amânarea fără bătaie de cap a secundei următoare. Stresul e inamicul bunei dispoziţii. Îngrijorarea e un next nenecesar al imprevizibilităţii.Trăieşte clipa nu e hedonism exhibat artistic, ci realism existenţialist funcţional. Te iubesc mult, azi, e naturaleţe fără promisiuni deşarte. Mâine poate voi fi furios, antipatic, dezamăgitor sau afectat de o muţenie fără sens. Şi nu mă judeca în contextul zilelor de ieri. Nu poţi să îţi înfingi rădăcinile în trecut ca un derviş rotitor furios şi anacronic. Ah, şi prietenii sau inamicii imaginari nu te ispitesc şi nici nu te apără! Rodul propriei fericiri este propria fiinţă. Fără dogmă bolnavă şi moralism impus de paznici ipocriţi acriţi de nefericire. Speranţa secundei de acum ţine de o dezvelire a lutului de la picioarele minciunii. Iar dacă drumul până în iad al lui Orfeu pe ritm de flaut, e o metaforă tragică a pulsului cardiac intensificat de emoţie, serenada propriei inimi poate fi beţia unui acum magic.