Nu știu ce titlu să pun rândurilor ce vor urma. Cred că am să las așa titlul textului. Am recitit, șoptit, textul lui Herman Hesse: „Dar, dragul meu rob al tristeții, chiar dacă această fugă e reală, chiar dacă nu lipsesc castelienii lași, fricoși, care se joacă cu formule pure, chiar dacă aceștia reprezintă la noi majoritatea – toate acestea nu știrbesc nimic din seninătatea adevărată, aceea a cerului și a spiritului, nimic din valoarea și strălucirea lor (…)…în opoziție cu aceia dintre noi care se mulțumesc cu o nimica toată și cu o falsă seninătate, există și alții, oameni și generații de oameni, a căror seninătate voioasă nu este o joacă și ceva superficial, ci, dimpotrivă, ceva serios și profund” (Jocul cu mărgele de sticlă, RAO, 2013, pp. 360-361). Am primit cu mare emoție mesajele, bune și miștocărești deopotrivă, ale celor care au citit știrea că am în gând o retragere din viața publică. Nu credeam că sunt atât de important în misiunea Bisericii și nici acum nu cred. Poate că doar lipsa altor glasuri îl face pe al meu mai de auzit.
Nu. Nu am spus că mă retrag din slujirea Bisericii și din misiune, sau că evit să merg „in partibus infidelium..” (cum a spus Dl. Baconschi). Dar voi reduce răspunsul meu la evitarea frivolităților culturale și sociale la care m-am supus susținând oameni și proiecte prin care am sperat să cresc anduranța la social a Bisericii. Cred că e vremea să ne adunăm, dacă se poate odihniți, pe reconstrucția unei pastorale destinse și a unei catehizări de conținut. Mă retrag din locul căruia nu i-am aparținut niciodată. Locul în care am încercat mereu să ofer chipul unui preot care crede în contemporani.
Referendumul, nu ca rezultat, ci ca atmosferă, mi-a dovedit că nu am înțeles nimic din gestionarea capitalului de imagine, așa cum cred unii că se trăiește din el. Am obligația, duhovnicească și morală, de a reveni între credincioșii Bisericii și între cei care au nevoie de ajutor, indiferent de confesionalitate ori religiozitate personală, fără a uita de obligația apologetică prin care am fost prezent în media.
Împlinesc ceea ce îmi este dat spre împlinire, dar voi evita, cât îmi va fi în putință, expunerea preoției la neloialitatea politicului, ori la așezarea lângă vedetisme ieftine. Scriu rândurile acestea nu pentru cei cărora le-a luat 5 zile să audă ce am spus la un miez de noapte la Radio Actualități. De nu era reacția în presa scrisă, nici nu cred că ar fi reținut cineva momentul. Ci pentru aceia cărora le-am promis că preoția nu e pe segmente. Viață publică pentru un preot mereu în slujire și misiune nu există. De aceea, trebuie să-i rog pe comentatori să retragă orice gând de vedetism ori publicitate la adresa mea.
Recunosc. Mă retrag de unde nu am fost niciodată. Din inimile celor care au batjocorit Biserica, jignind preoția, caricaturizând zâmbetul Patriarhului, ori încrunteala lui. Mă retrag dinaintea miștocarilor de serviciu ai presei românești, din preocupările marilor analiști de presă care își hrănesc ura cu nodul în papură al muncii altora, din orizontul enervării unor oameni dedicați preocupărilor care cred ei că sunt unice, inalienabile. Din golful de superficialitate al celor care preferă manipularea oricărei lucidizări. Mă retrag din linia de căutare a celor care, cu ochii închiși, spun mereu că soarele nu mai răsare.
Voi fi oriunde va fi Binecuvântare și dragoste să fiu. Mereu făcând metanie celor care ascultă și vor să-și schimba viața. Din dorința de a-mi păstra cuvintele pentru a dezlega de nedreptate vorbele îndreptate împotriva credinței, nădejdii și dragostei. Nu revin asupra hotărârii. Doar așez hotărârea personală în linia Bisericii din care fac parte.
Pr. Constantin Necula
Publicitate
