Pr. Constantin Necula: Despre bogatul căruia i-a rodit țarina (Evanghelia după Luca 12, 16-21)

spot_img
Cele mai citite

Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi ne vorbește despre un om bogat căruia i-a rodit țarina. Un om căruia îi merseseră toate bine. Muncise, avusese recoltă bogată, hambarele îi erau pline, iar viitorul părea asigurat. Dacă l-am fi întâlnit pe omul acesta pe stradă, probabil că am fi spus despre el că este un om împlinit, un om care a reușit în viață, un om care nu mai are de ce să-și facă griji. Și totuși, Dumnezeu îl numește nebun.

De ce? Ce făcuse atât de rău acest om, încât să primească un asemenea cuvânt din partea lui Dumnezeu? Nu ni se spune că ar fi furat, că ar fi înșelat pe cineva sau că ar fi nedreptățit vreun om. Dimpotrivă, țarina îi rodise, iar el se bucura de rezultatul muncii sale. Problema lui nu era că avea multe, ci că uitase de unde veneau toate acestea. Avea hambarele pline, dar inima îi devenise tot mai goală. Avea bogăție, dar nu mai avea recunoștință. Avea planuri pentru viitor, dar în planurile lui nu mai încăpea Dumnezeu.

Ascultați cu atenție cuvintele lui: „Voi strica jitnițele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele”. Și apoi continuă: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!”. De câte ori nu ne asemănăm și noi cu acest om! Cât de des spunem: casa mea, banii mei, munca mea, lucrurile mele, viața mea!

Ne purtăm uneori de parcă tot ceea ce avem ni se cuvine, de parcă am fi ajuns aici numai prin puterile noastre și Dumnezeu nu ar fi avut nicio contribuție la bucuriile vieții noastre. Uităm că fiecare dimineață este un dar, că fiecare zi de sănătate este o binecuvântare, că pâinea de pe masă nu este doar rezultatul muncii noastre, ci și rodul purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Și poate că aici se află prima mare lecție a Evangheliei de astăzi: să nu confundăm niciodată darurile cu Dăruitorul. Să nu iubim atât de mult ceea ce avem, încât să-L uităm pe Cel care ne-a dăruit. Nu este păcat să ai o casă frumoasă, să ai o familie, să ai o gospodărie, să muncești și să te bucuri de roadele muncii tale.

Nu bogăția în sine este problema, ci felul în care ne raportăm la ea. Poți avea puțin și să fii foarte bogat înaintea lui Dumnezeu, după cum poți avea foarte mult și să fii sărac sufletește. Poți locui într-o casă modestă și să ai în ea o împărăție de iubire, după cum poți locui într-un palat și să nu ai pe nimeni căruia să-i deschizi ușa inimii. Omul acesta din Evanghelie avea o singură preocupare: să-și mărească hambarele. Nu se gândește nicio clipă că ar putea să împartă din prisosul lui cu cei care nu au. Nu se gândește la văduve, la orfani, la oamenii săraci, la cei care poate nu aveau nici măcar pâinea zilei următoare.

Nu apare în cuvintele lui niciun „Doamne, Îți mulțumesc!”, niciun „Cu ce aș putea să-i ajut pe ceilalți?”, niciun gând de milostenie. Totul se învârte în jurul propriei persoane. Și acesta este pericolul cel mare al bogăției: nu neapărat că ne umple buzunarele, ci că ne poate închide inima.

Dar oare câte hambare construim în viață? Unii construiesc hambare pentru bani, alții pentru case, pentru haine, pentru funcții, pentru imagine, pentru aprecierea oamenilor. Ne dorim mereu mai mult. Avem un lucru și ne gândim la următorul. Cumpărăm ceva și, după puțin timp, ni se pare că nu mai este suficient. Ne bucurăm pentru o vreme, apoi începem să căutăm o altă bucurie. Și, fără să ne dăm seama, trece viața alergând după lucruri care nu pot umple niciodată golul din suflet.

Avem telefoane cu memorie tot mai mare, dar suflete cu memorie tot mai scurtă. Uităm binele primit, uităm oamenii care ne-au ajutat, uităm să mulțumim, uităm să ne rugăm. Știm să păstrăm fotografii, documente și amintiri, dar nu mai știm să păstrăm în inimă recunoștința. Ne preocupăm să avem case tot mai încăpătoare, dar uneori nu mai avem loc pentru cei din familia noastră. Avem timp pentru cumpărături, pentru știri, pentru distracții, pentru toate grijile lumii, dar când vine vorba despre rugăciune spunem că suntem obosiți și că vom face mâine.

Și atunci Dumnezeu ne pune înainte o întrebare simplă: la ce ne folosesc toate acestea dacă sufletul rămâne flămând? Poate că cel mai trist lucru din viața unui om nu este să nu aibă, ci să aibă și să nu mai știe să se bucure. Să aibă pâine și să nu aibă mulțumire. Să aibă familie și să nu aibă pace. Să aibă prieteni și să nu știe să iubească. Să aibă sănătate și să nu-I mulțumească lui Dumnezeu. Să aibă toate condițiile unei vieți frumoase și totuși să trăiască nefericit, pentru că sufletul său nu mai găsește odihnă.

Dar Evanghelia merge mai departe și ne descoperă o altă mare rătăcire a bogatului. Omul acesta își făcuse planuri pentru mulți ani, dar uitase că nu este stăpânul timpului. Își spune: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani”. Numai că Dumnezeu îi răspunde: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Ce cuvinte cutremurătoare! Omul vorbește despre mulți ani, Dumnezeu îi vorbește despre această noapte.

Omul își pregătește viitorul, Dumnezeu îi amintește cât de fragilă este viața. Cât de mult ne asemănăm și noi cu acest bogat! Facem planuri pentru zece ani, pentru douăzeci de ani, pentru bătrânețe, pentru vacanțe, pentru case mai mari și pentru o viață mai confortabilă. Și nu este nimic rău în a ne face planuri. Dar este trist să trăim ca și cum am avea viața garantată, ca și cum am putea amâna la nesfârșit lucrurile cele mai importante.

Amânăm rugăciunea pentru mâine. Amânăm spovedania pentru altădată. Amânăm împăcarea cu un om cu care suntem certați. Amânăm vizita la părinți, telefonul către un frate, o vorbă bună către un copil, o faptă de milostenie către cineva aflat în nevoie. Și ne spunem mereu: avem timp, vom face cândva, nu este nicio grabă. Dar cine ne-a promis ziua de mâine? Cine ne-a garantat că vom avea întotdeauna timp să îndreptăm ceea ce astăzi am lăsat nerezolvat?

Evanghelia nu ne vorbește despre moarte ca să ne înspăimânte, ci ca să ne învețe să trăim. Să înțelegem că fiecare zi este un dar și că nu trebuie risipită în ură, în invidie, în certuri și în goana după lucruri trecătoare. Să nu așteptăm o boală ca să învățăm să ne rugăm. Să nu așteptăm pierderea cuiva ca să-i spunem cât de mult îl iubim. Să nu așteptăm o înmormântare ca să înțelegem cât de important este să ne împăcăm unii cu alții.

Mântuitorul încheie această pildă cu un cuvânt care ar trebui să ne însoțească în fiecare zi: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu”. Iată adevărata măsură a bogăției! Nu cât ai adunat, ci cât ai dăruit. Nu cât ai păstrat pentru tine, ci cât ai împărțit cu cel aflat în nevoie. Nu câți oameni te cunosc, ci câți oameni au simțit bunătatea ta. Nu cât de mare este casa ta, ci câtă iubire încape în ea. Există o bogăție pe care nu o putem măsura în bani. Este bogăția omului care știe să ierte, care nu răspunde răului cu rău, care se oprește din drumul lui pentru a-l ajuta pe cel căzut, care împarte pâinea cu cel flămând și care se roagă pentru cei ce l-au supărat.

Este bogăția mamei care se roagă în fiecare seară pentru copiii ei, a bătrânului care, deși are puțin, găsește ceva de dăruit, a omului care nu are mult, dar are o inimă deschisă. Să ne gândim la câți oameni trăiesc astăzi în singurătate. Poate că au nevoie de un telefon, de o vizită, de o vorbă bună. Să ne gândim la câți bătrâni așteaptă să le treacă cineva pragul, la câți copii au nevoie de atenție și de iubire, la câți oameni au masa săracă și sufletul apăsat. Poate că Dumnezeu nu ne cere să facem lucruri extraordinare. Poate că ne cere doar să nu trecem nepăsători pe lângă suferința aproapelui nostru. Pentru că uneori cea mai frumoasă rugăciune nu este doar cea rostită în biserică, ci și cea transformată într-o faptă bună.

De aceea, ar trebui ca fiecare dintre noi să plece astăzi din biserică având în inimă o hotărâre. Să-I mulțumim lui Dumnezeu mai mult pentru ceea ce avem. Să nu ne mai comparăm mereu cu cei care au mai mult decât noi. Să nu ne lăsăm familiile deoparte pentru a aduna lucruri pe care, într-o zi, le vom lăsa aici. Să nu lăsăm orgoliul să ne despartă de oamenii dragi. Să învățăm să dăruim, să iertăm și să ne rugăm. Să ne îngrijim de suflet cu aceeași atenție cu care ne îngrijim de casele și de gospodăriile noastre.

Poate că astăzi nu avem toți hambarele pline. Poate că unii dintre noi avem griji, datorii, lipsuri, probleme de sănătate sau dureri pe care nu le cunoaște nimeni. Dar să nu uităm că Dumnezeu nu ne măsoară valoarea după averea pe care o avem. Înaintea Lui, un om sărac care iubește poate fi mai bogat decât un om care stăpânește o avere întreagă.

Nu trebuie să avem mult ca să fim milostivi. Nu trebuie să fim bogați ca să fim recunoscători. Nu trebuie să avem o viață fără probleme ca să-I mulțumim lui Dumnezeu. Ceea ce ne cere Evanghelia este să nu ne pierdem sufletul în goana după cele trecătoare. Să nu ajungem să avem hambarele pline și inima goală. Să nu avem case mari și familii risipite, conturi pline și suflete pustii, multe lucruri și puțină iubire.

Să ne întrebăm fiecare, în liniștea inimii noastre: dacă Dumnezeu mi-ar cere astăzi sufletul, ce aș putea pune înaintea Lui? Ce am făcut bun? Pe cine am ajutat? Pe cine am iertat? Cui i-am adus bucurie? Cât timp I-am dăruit lui Dumnezeu și cât timp am risipit pentru lucruri care mâine nu vor mai avea nicio valoare? Nu ne întreabă Dumnezeu câte lucruri am strâns, ci ce am făcut cu ceea ce ne-a încredințat. Nu ne întreabă cât de mari au fost hambarele noastre, ci cât de mare a fost inima noastră. Dispusă să-L primească.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI

spot_img
spot_img
Ultimele știri

ULTIMA ORĂ: TRAGEDIE FEROVIARĂ! Un bărbat a murit după ce a fost lovit de trenul Sibiu-Piatra Olt

Sfârșit tragic, sâmbătă seara, în localitatea Călinești, unde un bărbat și-a pierdut viața după ce a fost izbit de...

Știri pe același subiect