-1.8 C
Sibiu
marți, noiembrie 26, 2024

Publicitate electorală

spot_imgspot_img

eveniment

Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi? (Ioan 8,46). Interviu cu scriitorul Danion Vasile

Cele mai citite

Portret în câteva tuşe. 

Rep: Domnule Danion Vasile, sunteţi oaspetele Sibiului şi, implicit, oaspetele ziarului nostru Sibiu 100%. Vă rog să ne oferiţi un portret al dumneavoastră în câteva tuşe, ca sibienii să vă cunoască mai bine.
DV: Sunt scriitor. Am scris peste douăzeci de cărţi, câteva de poveşti pentru copii, cele mai mult pentru familie şi despre problemele tinerilor. Sunt creator de board games – jocuri educative, pentru a contracara avalanşa de jocuri pe calculator şi telefoane. Şi, ţin conferinţe pe diferite teme religioase.
Rep: Atuul dumneavoastră este credinţa şi ataşamentul faţă de sfinţii închisorilor. De unde această apropiere faţă de un paradox al oprimării comuniste, care în loc de „reeducarea” românilor a umplut cerul de sfinţi?
DV:Încă din facultate am început să cunosc oameni care au trecut prin temniţele comuniste şi L-au mărturisit acolo pe Hristos, oameni cu ani grei de închisoare şi am văzut în ei, pur şi simplu, veriga aceea de sfinţenie care face trecerea de la o perioadă istorică la cealaltă. M-au atras, m-au fascinat, iar în clipa în care l-am cunoscut pe părintele Justin Pârvu, el mi-a dat binecuvântarea să mă ocup de cinstirea sfinţilor închisorilor. Mai întâi de părintele Ilie Lăcătuşu, şi apoi de ceilalţi.

Sarea pământului

Rep: Puţină lume cunoaşte acest moment istoric atât de dur şi inimaginabil, detenţii crunte de 15-20 de ani …
DV: Tudor Popescu, de exemplu, a avut o astfel de detenţie.
Rep: Aşa cum a făcut şi părintele Justin, cei care au supravieţuit, din voia Domnului, au ieşit din puşcăriile comuniste iertând pe toată lumea, fără niciun sentiment de ranchiună, chiar spunând: „Să nu ne răzbunaţi!” Totuşi puţini cunosc acest episod din istoria românilor şi cred că aceşti oameni sunt sfinţi. Vreau să vă provoc să ne convingeţi.
DV: Iată câteva argumente: Valeriu Gafencu, cel mai cunoscut sfânt al închisorilor, la un moment dat, îi profeţeşte unui alt coleg, Octavian Anastasescu: „Va veni o zi în viaţa ta când inima ta va cânta singură rugăciunea lui Iisus”. Valeriu Gafencu practica rugăciunea inimii şi îi învăţa şi pe ceilalţi. Practic, Târgu Ocna, ca şi alte închisori comuniste, au fost asemănătoare mănăstirilor, din punct de vedere al vieţuirii duhovniceşti. La un moment dat, Octavian Anastasescu află că urma să intre în reeducare – pentru că securiştii au vrut să bage şi la Târgu Ocna reeducare ca la Piteşti – se duce Octavian la Gafencu şi-i spune: „Valeriu, eu mâine intru în reeducare”, disperat, frământat. Şi Valeriu îi spune calm: „Nu. Tu mâine o să fii liber.” Octavian spune: „Valeriu, eu mâine intru în reeducare!” Valeriu repetă: „Mâine o să fii liber.” Octavian, foarte frământat, discută cu un alt coleg de închisoare şi-i spune: „Uite ce mi se întâmplă: eu mâine intru în reeducare şi Valeriu spune că o să fiu liber!” Celălalt deţinut îi răspunde: „Dacă Valeriu a spus asta, aşa o să fie!” Şi a doua zi   l-au eliberat. După o vreme, pentru că a încălcat regula domiciliului obligatoriu pe care i-o impuseseră comuniştii, Octavian Anastasescu intră din nou în anchetă. Când începe ancheta, se vede într-un glob mare, luminos, în care era o lumină nepământeană, şi-n globul acela aude cum inima începe să-i spună rugăciunea lui Iisus, cum îi profeţise Gafencu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – îi rostea inima cuvintele rar şi clar. Ieşit din comun este că Octavian auzea când îl întrebau anchetatorii ceva, dar nu ştia ce. Auzea că răspundea el ceva, dar nu ştia ce. Însă la sfârşitul anchetei, lumina a dispărut, totul a revenit la normal, şi unul din anchetatori i-a zis: „Dacă ar fi o mie de oameni ca dumneata în România, s-ar alege praful de comunişti şi de securitate!” Adică mărturia pe care o dăduse, luminat de Dumnezeu, nu era o mărturie din lumea aceasta.
Şi omul acesta a trăit toată viaţa fără să spună nimănui ce minune a trăit lângă Gafencu. Chiar înainte să moară, l-am cunoscut şi mi-a povestit viaţa lui. Soţia lui care era defaţă a spus atunci: „N-am ştiut ce a trăit soţul meu în închisoare.” A dat mărturia şi a trecut la Domnul. Înainte să moară, voia să-şi vadă dosarul de la securitate, ca să ştie: „Oare ce-am putut să spun eu în ancheta aceea?” în care a fost, clar, lucrarea lui Dumnezeu.
Sau, altă dată, Valeriu Gafencu era pe pat de spital la Târgu Ocna şi l-a rugat pe Octavian să-i povestească cum vede pe fereastră oamenii venind de la slujbă de la Măgura, de la schit. La un moment dat a obosit omul, că ce puteai să vezi? Nişte oameni care coboară cu lumânări în mână! Şi Gafencu i-a spus: „Nu, nu! Tu uită-te, nu mai spune nimic!” – şi povestea Valeriu în locul lui. El, care stătea în pat, vedea cu ochii lui Octavian şi descria ce vede Octavian. Or, lucrurile acestea depăşesc hotarele firii.
Măsura lor de sfinţenie, de rezistenţă la chinuri, a fost absolut ieşită din comun. Numai Dumnezeu i-a întărit! Şi de asta, unele dintre trupurile lor sunt sfinte moaşte făcătoare de minuni.
E de ajuns să-l vezi pe părintele Ilie Lăcătuşu – întreg, neputrezit, făcător de minuni. Dar sunt şi atâtea alte sfinte moaşte: de la Târgu Ocna, spre exemplu,  despre care stareţul de la Tismana, care a murit acolo, Gherasim Iscu, a profeţit că va fi loc de pelerinaj şi nimeni n-ar fi crezut atunci! Cum să zici că o închisoare comunistă o să fie loc de pelerinaj? Şi iată că astăzi este!
Cum zicea părintele Calciu: „Or să se lupte cu noi şi morţi, dar noi vom fi alături de voi. Iar voi ne veţi apăra. Şi morţi vom izbândi!” Practic, în zilele noastre ei chiar izbândesc, pentru că din ce în ce mai mulţi oameni citesc cărţile despre perioada respectivă, din ce în ce mai mulţi oameni se arată interesaţi de cum a fost mărturisit Hristos în vremurile acelea.
Rep: A fost o generaţie aleasă de Dumnezeu şi dăruită cu credinţă profundă, altfel n-ar fi rezistat terorii. Eu l-am cunoscut aici, în zona Sibiului, pe părintele Zosim Oancea, un părinte mărunţel şi pe care părea că-l poate doborâ o pală de vânt. Iar părintele Zosim a rezistat 15 ani în închisorile comuniste deşi, după legile firii, el şi alţii ca el trebuiau să fie morţi de mult, dar Dumnezeu a hotărât altfel.
DV: De curând a fost operat Tache Rodas, un alt mare pătimitor, iar când medicii au început intervenţia chirurgicală au rămas uimiţi, pentru că se vedeau pe coastele lui încă urmele torturilor, la zeci de ani după ce ieşise din temniţă. Chinuri ca acestea pe care le-a suportat sunt imposibil de explicat.
Rep: Sunt imposibil de imaginat, mai ales că ei nici nu le-au mărturisit. De ce credeţi că au păstrat această discreţie?
DV: Unii dintre ei, pur şi simplu pentru a nu fi consideraţi eroi. Erau de o smerenie ieşită din comun. Octavian Anastasescu, pe care l-am pomenit, intrase la filosofie şi spunea: „Ei, eu am fost un om simplu, am fost cu poporul”, dar el era foarte convins de ce spune şi nici prin cap nu-i trecea că a fost ceva ieşit din comun să intri la filosofie în condiţiile în care trecutul lui era cât se poate de delicat trecând prin temniţă…

Două bucăţele de zahăr

Rep: Câţi dintre aceşti sfinţi ai închisorilor sunt canonizaţi? Vorbim de  posibile repere şi valori ale României, repere şi valori pentru tinerii care încep să-şi piardă credinţa şi să se clatine tocmai din lipsă de valori?
DV: Biserica Ortodoxă a început procedurile de canonizare. Dar, pentru Ortodoxie, primul pas nu-l face Sinodul, ci evlavia populară. Adică mai întâi e nevoie ca fiii bisericii, mădularele bisericii, să aibă evlavie faţă de un sfânt, iar Sinodul nu face decât să pecetluiască hotărârea respectivă. La greci nici nu se foloseşte termenul de canonizare, e pur şi simplu o proclamare a sfinţeniei, atât. Adică ierarhii constată sfinţenia omului respectiv. Când e vorba de mucenici, de cei care au murit în închisorile comuniste, cum e stareţul Daniil Sandu Tudor de la Rarău, sau părintele Gherasim Iscu, nu este nevoie de niciun dosar de canonizare. Toţi cei care au murit pentru Hristos sunt sfinţi din clipa morţii. Adică în vremea prigoanei turceşti din Grecia, când murea un mucenic, fie că era călugăr, mirean sau preot, din acel ceas începeau rugăciunile către el. Exista o slujbă standard, în care se schimba doar numele sfântului care a murit şi era cinstit ca sfânt de către popor. Cine să-l canonizeze? Patriarhia, dacă l-ar fi canonizat, turcii i-ar fi spulberat imediat, cum au şi chinuit şi omorât atâţia ierarhi ai bisericii.
Ori, Dumnezeu a rânduit ca oamenii, încetul cu încetul, să cunoască mai întâi aceşti mărturisitori care au ieşit din temniţele comuniste, ca părintele Arsenie Papacioc sau părintele Justin Pârvu şi care au vorbit de rezistenţa de acolo. Părintele Arsenie Papacioc vorbea despre modelele de sfinţenie pe care le-a întâlnit. E cunoscut Valeriu Gafencu, dar au fost mulţi sporiţi în viaţa de rugăciune, mulţi sporiţi în viaţa de nevoinţă, care erau la mari măsuri de sfinţenie. Vă dau un exemplu: într-o celulă s-au nimerit două bucăţele de zahăr şi niciunul din deţinuţii care ajungeau acolo nu voiau să le mănânce, pentru că se gândeau: „Dacă după mine va veni unul mai bolnav, mai slăbit?” Ori, lucrul acesta e ieşit din comun. Normal te gândeşti: „Uite ce binecuvântare: Dumnezeu mi-a întins o mână!” Ori ei, nu! Se gândeau: „Uite, că poate Dumnezeu îi întinde o mână celui de după mine!”
Modul în care se rugau a fost şi el ieşit din comun. Aspazia Oţel-Petrescu, o mare mărturisitoare, se ruga în celulă şi a simţit cum i se suie pe picior un şobolan. Orice om normal ar fi deschis ochii să gonească şobolanul, aşa cum noi şi numai când auzim o muscă ne întrerupem rugăciunea. Aspazia, nici n-a clipit, ci a continuat să se roage cu şobolanul pe picior. Ori, lucrurile acestea par cu adevărat ieşite din comun. La un moment dat, Aspazia era într-o anchetă, un securist dă cu şutul în scaun, ea zboară cu tot cu scaun, în condiţiile în care Aspazia minţea în anchetă pentru a acoperi o gardiană. Da, ca o gardiană să nu sufere, minţea! Şi nici atunci când securistul a dat cu şutul în scaun  n-a clipit. Şi securistul, şocat, îi spune: „Ia uite, nici măcar n-ai clipit!” – adică nu-i venea securistului să creadă câtă lumină avea în suflet. Altădată Aspazia, într-o anchetă foarte dură, a fost zvârlită într-un subsol plin cu şobolani. Când a văzut cum se apropie şobolanii de ea – era legată cu cătuşe de tip american care,  când mişca mâna, se strângeau din ce  în ce mai tare – speriată, a strigat către Dumnezeu. Şi atunci a văzut o lumină nepământeană, ca cea pe care o văzuse Octavian Anastasescu în ancheta pe care am amintit-o, iar lumina aceea a acoperit-o şi i-a dat putere să rabde.
Au fost multe astfel de experienţe duhovniceşti. Ei bine, oamenii aceştia, în clipa în care Dumnezeu a rânduit să iasă din temniţe, au început să vorbească. Ei nu sunt mucenici, că n-au murit acolo, dar sunt mărturisitori. Adică Biserica nu i-a canonizat doar pe cei care au murit în prigoane, i‑a canonizat şi pe cei care au ieşit din prigoane, dar au dus viaţă de sfinţenie şi au mărturisit dreapta credinţă. Principalul punct de care trebuie să se ţină seama la canonizare este dacă cel care a murit era ortodox, era fiu al bisericii sau nu. Pentru că securiştii au amorât şi atei. Faptul că ai murit într-o închisoare nu-ţi aduce automat sfinţenia. Ci numai faptul că eşti viu în biserică şi-L mărturiseşti pe Hristos îţi aduce prin moarte cununa sfinţeniei.
 
Rep:Părintele Justin Pârvu este un astfel de mărturisitor şi chiar dacă încă nu este canonizat de biserică, este în evlavia populară.
DV:Din ce în ce mai mult!
 

Am simţit pe buze că Sfântul este viu

Rep: De curând la Iaşi cu prilejul conferinţei care se ţine acolo despre sfinţii închisorilor din moaştele lor, dar şi din icoana părintelui Iustin a curs mir.
DV: Mult, mult, mai mult de o oră a curs mir! Am să vă spun ce se întâmplă la Iaşi. Cu zece ani în urmă a fost prima conferinţă la care, din moaştele sfinţilor închisorilor, dintr-o raclă în care erau moaşte de la Aiud, pe care părintele Justin mi le dăduse să merg cu ele la conferinţă să se închine oamenii şi să capete evlavie la sfinţi, a izvorât mir. Minunea s-a repetat în fiecare an la Iaşi, pe 19 martie, cu prilejul conferinţei despre sfinţii închisorilor. Şase ani la rând. Între timp, părintele Justin a trecut la Domnul. Anul acesta, la cea de-a şaptea conferinţă, au fost aduse multe sfinte moaşte, chiar şi de la Târgu Ocna: un craniu care nu mai izvorâse mir niciodată. Impresionantă prezenţă: multe sfinte moaşte, icoana părintelui Justin, mulţi vorbitori, preoţi, printre care şi părintele Serafim de la Căşiel, apropiat al părintelui Justin, un cunoscut duhovnic de lângă Dej … au fost aduse şi moaşte ale Sfintei Ecaterina şi ale Sfinţilor Apostoli, ca să fie sfinţii împreună. După conferinţă, când oamenii au început să se închine, a început să izvorască mir din sfintele moaşte. Unii oameni au simţit cum se împrăştie mireasma în sală. Şi după mireasmă apărea mirul lichid. Într-un an a izvorât mir ca un izbuc, adică a sărit mirul din sfintele moaşte. Cândva părintele Justin ne-a zis: „Să ştii că voi o să vorbiţi acolo, dar sfinţii au să vorbească mai mult decât voi.” Şi lucrul exact aşa s-a întâmplat.
După ce părintele a trecut la Domnul, un an     n-am mai făcut conferinţa. Am avut aşa, o şovăială în credinţă, nemaifiind părintele să-mi dea binecuvântare, n-am mai avut curaj să organizez conferinţa. Însă anul acesta, un rapper care s-a apropiat de biserică, Cedryk, foarte cunoscut, a povestit în conferinţa de la ASCOR Alba Iulia cum l-a impresionat să vadă cum iese din moaşte mir. Şi, dându‑mi seama că o minune ca asta îi întăreşte pe alţii în credinţă, am sunat la Paltin-Petru Vodă şi i-am propus maicii stareţe să se organizeze conferinţa sub oblăduirea mănăstirii ctitorite de părintele Iustin.  În prezenţa atâtor invitaţi Dumnezeu a rânduit ca sfinţii să vorbească. Aflându-mă de dimineaţă în chilia părintelui Justin, m-am simţit ca la Paşti, pentru că mi‑am dat seama că părintele nu are cum să nu fie cu noi la Iaşi, tocmai el care binecuvânta mereu această întâlnire cu sfinţii.
Nu ştiam dacă o să se mai întâmple şi anul acesta, pentru că n-ai de unde şti. Şi totuşi, minunea s-a repetat, deci vă spun: curgea mirul din icoana părintelui Justin, curgea şi pe jos. Iar la sfârşit, moaşte care erau puse într-o cruce s-au încălzit şi un părinte, un preot de mir, care venise tocmai din Târgu Lăpuş cu copiii după el, când s-a închinat, a zis: „Frige!” I-am zis: „Părinte, poate vi s-a părut!” Zice: „Nu, nu! Pe buzele mele am simţit clar că sfântul este viu” – cel care izvorâse prima oară mir. Ori, sfinţii ne dau semne şi anume faptul că ei vor să fie canonizaţi în primul rând în inimile noastre. Părintele Justin Pârvu, părintele Calciu, şi-au dorit să fie cinstiţi, să fie măcar o zi a tuturor sfinţilor închisorilor. Unii zic: „Nu putem să-i canonizăm pentru că marea majoritate au fost ori în frăţiile de cruce, ca elevi, ori în cetăţui, ca femei, ori în cuiburi ca legionari.” Dar canonizaţi-i măcar pe cei care n-au fost legionari! Sandu Tudor fusese socialist. Ca ziarist, el scrisese împotriva mişcării legionare. Canonizaţi-i pe ceilalţi! Octavian Anastasescu era şi el de stânga şi nu i-a iubit pe legionari, chiar dacă l-a iubit pe Gafencu. Canonizaţi-i pe toţi, în afară de legionari, dar faceţi un prim pas!
Rep:Exact la asta mă gândeam, că nu poţi dirija evlavia populară şi n-o poţi înfrânge. Când s-au împlinit 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, am văzut ţărani veniţi şi din satele româneşti din afara graniţelor actuale ale României, pe jos, ce ştiu eu pe ce cărări de ei ştiute, până în cetatea Sucevei şi plângeau în hohote, iar eu am stat şi m-am întrebat: ce domnitor a fost acesta, după care poporul plânge la 500 de ani de la moartea sa?” Deci pentru popor Ştefan Cel Mare era Sfânt de 500 de ani! Şi abia recent a fost canonizat!

 Un răspuns necomestibil

Rep: Să revenim. Şi chiar să ne întoarcem în actualitatea românească. Părintele Iustin spunea că idealul naţional este mântuirea neamului, iar Petre Ţuţea că orice popor, creţie a lui Dumnezeu, are de împlinit un destin cosmic şi un destin etnic.
Aşa cum arătăm noi acum, azi, există vreo posibilitate să ajungem să conştientizăm acest ideal naţional şi clasa politică să-şi asume împlinirea acestui dublu destin?
 
DV: Răspunsul nu va fi tocmai comestibil, pentru că noi suntem campioni la nivel european la avorturi şi locul doi în lume. Ori, când priveşti realitatea în faţă, este foarte tristă. Numai că trebuie înţeles un lucru: mântuirea neamului nu e un concept care presupune că se vor mântui toţi oamenii din neamul respectiv, ci se vor mântui toţi cei care sunt fideli chemării neamului respectiv, cei care împlinesc chemarea neamului. Aceia pot să fie 50%, 30% sau şi mai puţini. Faptul că ceilalţi trădează neamul, trădează spiritualitatea neamului, trădează tradiţiile, practic, ei înşişi se leapădă de neam! Dacă ar putea să spună că ei nu mai sunt români, dacă ar putea să spună, de exemplu, unii, că sunt cetăţeni europeni, lepădându-se, ştergând cu buretele istoria (pentru că se încearcă, din păcate, o spălare pe creiere, o reeducare mai periculoasă ca în comunism şi unii pur şi simplu se lasă modelaţi de curentul acesta) ei ruşinându-se de faptul că sunt români şi trădând acest ideal, e firesc că nu pot ajunge acolo unde au ajuns eroii neamului, acolo unde au ajuns cei care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste, acolo unde au ajuns eroii care s-au luptat pentru apărarea ţării. Adică mântuirea neamului nu e o poveste nemuritoare. Nu trebuie înţeleasă aşa, ca o generalizare, înseamnă că toţi se vor mântui, nu! În rai mergem împreună. Numai în iad ne ducem singuri. De asta e important ca, în zilele noastre, când ideea naţională e batjocorită, umilită, ironizată, să fie oameni care să plece urechea la ce şoptesc cei care au pătimit în temniţele comuniste şi care spun: „Ne-om face pâine pentru foamea gloatei”. E un poet, Ioan Victor Pica. În poezia lui Roata lui Horea – roata lui Horea fiind, de fapt, simbol al crucii – zice: „Noi nu avem ţară. Noi ne punem pe roată şi ne facem ţara. Facem vecernie şi hodină.” Ori, ei chiar aveau conştiinţa aceasta, că se fac ţară, se fac vecernie. Cum zicea Radu Gyr: „Nu, neamul nostru nu vă plânge, ci se cuminecă prin voi”. Păi, cine se cuminecă? Cei care vor să se cuminece. Nu se cuminecă toţi. Unii neagă Sfânta Împărtăşanie, unii hulesc chiar învăţătura bisericii. Nu-i de mirare că minunea care s-a întâmplat la Iaşi n-a avut un impact mediatic extraordinar. Dacă un preot ar fi violat o fată la conferinţa respectivă, toată presa ar fi vuit: „Nebunie, nenorocire!” Dar când se întâmplă o minune şi mai bine de o oră toţi oamenii care sunt acolo se închină, culeg mir, pentru că mulţimi de oameni asta făceau, să ducă la bolnavii lor, nici nu s-a dat ştirea! Era o şansă, un prilej pentru oameni să înţeleagă, să audă vocea sfinţilor închisorilor, care au vorbit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor mai vorbi.
Iar la Iaşi s-au întâmplat mult mai multe. La slujba din Duminica dinaintea conferinţei un părinte ţinea în mână crucea pe care mi-a dat-o părintele Justin de binecuvântare să merg cu ea la predici şi la conferinţe, şi când a binecuvântat a simţit că crucea-i mişcă mâna, nu mâna-i mişcă crucea. Şi mi-a zis: „Sunt om întreg la cap! Nu mă aşteptam la aşa ceva! Cum să-mi mişte crucea mâna?” Iar minunea s-a repetat! Ei bine, la biserica aceea izvorâse mir dintr-o icoană a lui Valeriu Gafencu – despre care iarăşi nu a scris nimeni niciunde.
Poate că ştiţi că la Târgu Ocna s-au făcut săpături ca să fie găsit noul mucenic Valeriu Gafencu – pentru că atunci când a murit i s-a pus în gură o cruciuliţă, ca să fie recunoscut – dar nu a fost găsit. Însă Valeriu Gafencu s-a arătat cuiva care lucra acolo, în administraţie, şi i-a spus: „Mai săpaţi, că mă veţi găsi!” Adică în clipa în care oamenii se vor ruga cu evlavie, Dumnezeu o să scoată la lumină acele sfinte moaşte, cum s-au scos şi celelalte, de la Târgu Ocna.
Sfinţii nu se manifestă la fel şi nici degeaba. Sfintele moaşte au miresme diferite. Spre exemplu un fragment izvorâtor de mir al unui mucenic de la Aiud, păstrat de părintele Justin în chilie, de ani de zile n-a mai izvorât mir, dar mireasma e atât de puternică, încât din racla închisă, pusă într-o năframă, ţi se imprimă în palme. Am pus racla aceea la Iaşi într-o parte, într-un colţ al unei mese lungi, ca oamenii să nu creadă că toate moaştele miros a mir, să nu se creeze confuzie. Da’ de unde! Că Dumnezeu a rânduit să izvorască mir din toate, adică Dumnezeu a vrut să arate că sfinţii sunt împreună.
Aşa cum, de exemplu, poate că ştiţi că există un cuvios – părintele Justin Pârvu a fost ucenicul lui –  Antim Găină, de la Secu, mare părinte cu viaţă sfântă. Tot acolo este şi cuviosul Vichentie Mălău, la fel, un părinte cu o viaţă duhovnicească foarte sporită. Când racla cu moaştele de la Aiud, după ce a izvorât mir la Iaşi, a fost dusă în biserică la Rădăuţi, unde sunt moaştele cuviosului Vichentie, omul de la lumânări vine la părintele aflat în biserică: „Părinte, uitaţi, au curs două linguriţe de ulei din moaştele cuviosului Vichentie!” Omul era simplu, nu ştia că e mir, dar văzuse. Odată i-am dat unei femei de etnie romă racla cu moaşte care izvorâse mir la Iaşi, pentru că avea mari necazuri. Şi mă sună într-o zi şi-mi zice: „Părintele Justin a făcut o minune cu mine: din moaştele lui izvorăşte mir!” „Nu e părintele Justin! Am spus că sunt moaşte de la el, adică el mi-a dat racla. Sunt moaşte de la el.” „Da, da, curgea mir în formă de cruce! Şi cred că fata mea o să se întoarcă de la prostituţie!” Eu m-am gândit: „Ei… ce legătură are izvorârea de mir cu faptul că se întoarce o fată de la prostituţie din Anglia?” Dar, pentru sufletul femeii respective era cel mai important lucru. Şi s-a întors fata de la prostituţie. Adică minunile nu sunt aşa… neapărat doar că te vindeci de cancer! Da, există şi vindecări de genul acesta, minuni de genul acesta. Dar cea mai mare minune este schimbarea sufletului!
Confirmarea am avut-o când, intrând cu moaştele în mănăstire la Stelea, stareţul era în altar şi mi-a zis că a simţit o schimbare a inimii în duh de pocăinţă cum numai în preajma părintelui Cleopa a simţit, şi nu ştia de ce. Şi abia când s-a întors, a văzut că intrasem cu moaştele în biserică. Adică nu a fost autosugestie, înţelegeţi? El nu ştia că intrasem. Astea sunt cele mai mari minuni: ca noi să ne schimbăm! Sfinţii nu izvorăsc mir degeaba. Izvorăsc mir ca noi să vrem să mergem pe calea mântuirii, ca noi să vrem să ne purtăm crucea.
 
Rep: Da. Şi cea mai mare minune este venirea Luminii Sfinte la Ierusalim. Vine în fiecare an, de două mii de ani şi oamenii tot nu cred, tot mai caută explicaţii „ştiinţifice” pentru această minune dumnezeiască şi care se va întâmpla până la sfârşitul vremurilor. Eu vă mulţumesc pentru acest interviu şi sper să vă mai avem de oaspete.
Domnule Danion Vasile, veţi veni la o conferinţă la Sibiu duminică, 14 aprilie, la biserica Mihai Viteazul. 
DV: Da, despre sfinţii închisorilor şi vor fi aduse şi moaşte ale sfinţilor de la Aiud şi Târgu Ocna. Îi aşteptăm pe toţi cu drag.
 (n.r. Conferința a fost amânată după Postul Paștelui, la o dată care va fi anunțată de Sibiu100%)
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Publicitate

Publicitate electorală

spot_img
Ultimele știri

ULTIMA ORĂ/FOTO: Incendiu de proporții care amenință să se extindă la o casă

Pompierii sibieni intervin, luni seara, localitatea Galeș pentru stingerea unui incendiu izbucnit într-o gospodărie.Pompierii intervin cu trei autospeciale de...

Publicitate

spot_img

Știri pe același subiect