Scandalul din această săptămână care are în centru Registrul Auto Român din Sibiu a surprins pe toată lumea. Dar surpriza nu vine din faptul că la RAR se ia mită – cu toții știm asta – ci din faptul că, în sfârșit, cineva răscolește cu bățul în toată această afacere.
Registrul Auto Român a fost și este un fel de stat în stat, dintotdeauna. Puterea pe care această intituție o are asupra noastră, asupra vieții noastre, este aproape sacră. Cu ani în urmă, când încă nu eram în UE, românii mergeau cu mașina la RAR, tremurând, în așteptarea unei decizii legate de normele de poluare în care se încadra mașina. Totul stătea la mâna inginerului care putea să-ți spună că “trece” mașina ta sau nu. În funcție de decizia lui, aveai mașină sau erai doar un pieton fraier.
Întotdeauna, RAR a încercat să pară mecanismul elvețian, inexpugnabil, instituția care veghează la perfecținea autovehiculelor pe șoselele românești. Îți imaginai, după ce treceai cu propria-ți mașină prin testele de la RAR, că ai cea mai proastă mașină din lume și doar providența te-a salvat.
De fapt, pe șoselele României circulau și circulă, dintotdeauna, o mulțime de junghiuri. Rable legate cu sârmă, înjghebate în fugă cu două șuruburi adunate de prin curte, care suflă mai mult fum pe țeava de eșapament decât trenurile cu cărbuni din Primul Război Mondial. Și toate aceste jafuri cu patru roți circulă legal pentru că RAR este o instituție care pare impenetrabilă doar atunci când ești corect și te străduiești să-ți întreții mașina, așa veche cum e ea, cu piesele pe care ți le permiți. Altfel, inginerii de la RAR, cu figurile lor serioase, de ofițeri germani, închid ochii imediat dacă proprietarul își deschide un pic buzunarul. Până la urmă, un disc de frână uzat n-a omorât pe nimeni. Sau a omorât?
În ultima perioadă, s-a întâmplat să am de-a face cu o mulțime de vânzători și intermediari de automobile. Toți, fără excepție, mi-au spus că dacă am nevoie de RAR pentru mașină se rezolvă, pentru 400 – 500 de lei, și asta repede. Toți, repet, toți mi-au spus același lucru. În schimb, dacă vrei să-ți faci programare, primele zile libere sunt pe la Crăciun.
Am fost recent la RAR, cu o programare obișnuită, pentru a reuși să înmatriculez mașina în România. Coadă mare, cu toată programarea lor. Ore pierdute inutil. Am observat, însă, acolo o coadă mai ciudată, mai scurtă, a unora care părea că se grăbesc. Pentru ei, lucrurile mergeau foarte repede, deși ajunseseră la RAR mult mai târziu decât noi, fraierii. Mi s-a părut, apoi, foarte straniu faptul că ușile halei RAR se ferecau precum porțile unei cetăți, din când în când. De parcă lucruri misterioase se petreceau în spatele lor.
Așa cum reiese din dosarul de la Parchet, acolo chiar se petreceau măgăriile pe care toți ni le imaginam că se întâmplă: verificări falsificate, mită, mașini cu defecte majore care au primit ștampila RAR, înmatriculări ale acestor mașini care mâine poluează, nu frânează la timp și omoară oameni, apoi ajung să fie vândute unor inocenți drept mașini “verificate de RAR”. Șeful bandei era, zic procurorii, chiar șeful RAR Sibiu. E uimitor și revoltător, în același timp.
Știu, până nu vor fi condamnați de un judecător, ei sunt considerați nevinovați. Așa cum au fost și până acum.
Publicitate
